Durează câteva clipe pentru ca un bebeluş să uite jucăria pentru care plângea; câteva zile pentru ca pielea să se refacă după o zgârietură accidentală; câteva săptămâni, sau poate chiar luni, ca o boală cu leac să părăsească trupul bolnavului chinuit. Dar de cât timp are nevoie o inimă să se vindece în urma unei iubiri neîmplinite?
Aura privi încă o dată prin fereastra ovală; stropi mari şi goi se prelingeau încet, creând poteci întortocheate pe geamul prăfuit, mărturia zilelor secetoase de august. În acea zi, însă, ploaia transformase grădina într-un loc trist, în care verdele ierburilor fusese înghiţit de ceaţa care răsărea parcă din pamânt: „ ...ca şi cum aş fi prinsă într-una dintre poeziile simboliste”, gândi tânăra apoi, întorcând brusc spatele ferestrei, porni spre scara podului.
- Draga mea, telefonul nu a încetat să sune! Unde te-ai ascuns? O întâmpină din pragul bucătăriei mama sa, o femeie ca de 40 de ani, înaltă, cu trup zvelt, dar cu miscări mlădioase, cu ochii rotunzi şi privirea caldă, care acum erau întrebători şi îngrijoraţi. Inima Aurei încetă să mai bată. Rămase nemişcată, la câţiva paşi de mama sa, aşteptând continuarea: „... să fie oare?”. Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, femeia continuă:
- Nu, nu el. Bianca. Voia să te invite la petrecerea fratelui ei.
Aura îşi ţuguie buzele, vizibil dezamăgită. Sperase să fie el, întradevăr. Se simţea atât de naivă că a gândit că el ar fi putut suna după atât timp. De ce continua să se gândească la el în ciuda celor întâmplate? Până când va continua să se tortureze singură, sperând la imposibil? Porni spre camera ei, târşindu-şi papucii de casă pe pardoselă.
- Draga mea! O opri mama sa din drum. Ce ai zice să accepţi invitaţia prietenei tale? Mi se pare o excelentă şansă de a-ţi face noi cunoştiinţe, de a te distra, de a... uita. După acest ultim cuvânt, Aura îşi continuă drumul spre camera sa. Se trânti în pat, privind neputincioasă în jur. Şi-ar fi dorit să poată redecora totul, de la pereţi la veşnicile foiţe cu notiţe, lipite deasupra biroului. Ar fi vrut să arunce oglinda în care se pregătea pentru fiecare întâlnire, pantofii în care s-a încălţat când au fost pentru prima dată la teatru, eşarfa cu care o legase la ochi când i-a făcut surpriza unui picnic la iarbă verde...totul, dacă ar fi putut, căci totul îi aducea aminte de el. Însă, trebuia să fie sinceră faţă de ea însăşi, probabil şi dacă ar fi schimbat toate acestea, sufletul ei nu era ceva peste care să arunce un văl al uitării, la fel de simplu cum peste o lampă poţi aşeza un şal ca să îi diminuezi lumina. Era adevărat că suferea enorm, însă nu se simţea pregătită să uite şi nici nu voia. Se întreba chiar dacă va reuşi vreodată să depăşească acest capitol din viaţa ei, numit Damian Apostol.
*
- Aniiii!!! Am nevoie de tineeee!!! Se auzi vocea Biancăi, care acoperi pentru câteva momente muzica, iar Aura se văzu nevoită să părăsească adăpostul canapelei, croindu-şi drum printre invitaţi.
În bucătărie, aplecată asupra unei mese încărcate, Bianca părea absorbită de ornarea unor platouri cu prăjituri. Părul ei roşcat, drept, îi încadra perfect chipul oval şi îi evidenţia ochii ca de smarald. Îmbrăcată într-o rochie scurtă, verde inchis, din tafta, se mişca uşor pe ritmul melodiei ce răzbătea din salon, având în acelaşi timp grijă de platourile sale.
- A! Ai venit! Zâmbi ea încântată şi îşi îmbrăţisă puternic prietena. Super petrecere, nu e aşa? Aura încuviinţă. Am mare nevoie de o favoare! Poţi verifica daca sunt destule pahare în salon? Ăăăăă... şi şerveţele. Pahare şi şerveţele! Poţi? Pup! Fugi şi întoarce-te repedeee!
Bianca era recunoscută pentru spiritul ei organizatoric. O fire energică, surâzătoare şi plină de idei. Era, însă, destul de strictă şi toată lumea trebuia să se supună indicaţiilor, altfel tânăra răbufnea asemeni unui uragan. Aura reveni, încuviinţând necesitatea paharelor.
Bianca era recunoscută pentru spiritul ei organizatoric. O fire energică, surâzătoare şi plină de idei. Era, însă, destul de strictă şi toată lumea trebuia să se supună indicaţiilor, altfel tânăra răbufnea asemeni unui uragan. Aura reveni, încuviinţând necesitatea paharelor.
- Te-a mai sunat? Întrebă Bianca fără nicio altă introducere.
- Cine? Întrebă la rândul ei Aura, dar întâlnind privirea insistentă a prietenei sale, adăugă: Nu. De ce ar face-o?
- Hmmm... să vedem! Bianca îşi bătea teatral cu un deget pe buze, ca şi cum s-ar gândi profund. Să îşi ceară scuze? Încercă ea. Să îţi spună că a fost un mitocan care s-a jucat cu sentimentele tale? Că merită să îl calce un tren, să îl strivească un obuz? Amândouă fetele bufniră în râs. Bianca îşi prinse îngrijorată prietena de mână. Se cunoşteau de la grădiniţă şi în ciuda faptului că erau firi diametral opuse, se înţelegeau minunat, crescuseră împreună şi se cunoşteau îndeajuns cât să îşi împartă în egală măsură bucuriile şi tristeţile.
Cum te mai simţi?
- Bine, se grăbi Aura să răspundă, dar iar întâmpină privirea insistentă a prieteni sale. Serios. Mi-a mai trecut. Sper doar că e fericit alături de ea, adăugă zâmbind trist.
- Însă putea fi fericit şi alături de tine; şi, astfel, erai şi tu fericită!
- Bianca, ştii că nu îmi puteam construi fericirea pe nefericirea altei fete. Cine ştie, poate că „ea” este mult mai drăguţă, mai inteligentă şi mai atrăgătoare decât mine. Chiar nu am idee!
- Ani! Bianca îşi trase prietena spre una dintre vitrinele cu sticlă din încăpere. Dar tu eşti şi frumoasă şi inteligentă şi atrăgătoare! Priveşte-te! Având aproape aceeaşi înălţime ca şi prietena sa, Aura se diferenţia prin constituţia ei aproape fragilă, un trup subţire, însă frumos alcătuit, picioare lungi, braţe gingaşe cu degete ca de pianistă. Aura se privi şi îşi aranjă cu un gest nervos părul. Un păr negru, lung aproape de şolduri, cu onduleuri largi, naturale. Ochii îi erau mari şi rotunzi, de un albastru straniu, închis ca şi albastru unei mări învolburate atunci când era tristă, calzi şi limpezi ca înaltul cerului într-o zi de vară, atunci când era fericită. Fruntea înaltă îi era acoperită de breton, iar nasul mic şi cârn completa o gură cu buze cărnoase, oe care fata şi le muşca încontinuu. Nu îi plăcea să fie analizată. Prietena mea, îşi continuă Bianca discursul pe un ton hotărât, eşti minunată! Iar Damian este cel mai fraier dintre fraieri. Tu poţi face orice băiat de la petrecerea asta să se îndrăgostească de tine! Meriţi să zâmbeşti, să fi fericită! Ne-am înţeles?
- D..da ... aproape că se bâlbâi Aura.
- Nu te aud!
- Da! Strigă tânăra.
- Aşa. Bravo! Adio Damian Apostol! Bun venit tipi drăguţi şi simpatici! Concluzionă Bianca şi, înfăşcând cu o mână tava cu pahare, îşi prinse cu cealaltă prietena de braţ şi porniră chicotind spre salon.
*
Zilele lui septembrie se scurgeau leneş, dăruindu-se, ca printr-un accord tacit, trecutului. Fusese o lună grea penru Aura, care numărase fiecare oră de singurătate. Pentru ea, ultima zi de vară însemnase şi ultima întâlnire cu Damian, ziua când, hotărâtă să îi mărturisească iubirea sinceră ce i-o poartă, primise vestea ce avea să o bulverseze, să o zguduie asemeni unui cutremur de mare magnitudine.
Se aflau în parc, pe aceeaşi bancă vopsită în verde, banca lor, iar soarele se scufunda în orizont, pierzându-se în zeci de limbi de foc. Rezemată de pieptul iubitului ei, Aura se juca în tăcere cu o suviţă de păr, încercând să îşi facă curaj. Îşi pregătise de acasă un întreg scenariu despre cum avea să sune întâiul ei „te iubesc”, însă, timidă, continua să amâne momentul. Damian îi prinse faţa în palme, facând-o să îl privească.
- Trebuie să îţi mărturisesc ceva, spuse el serios.
- Şi tu? Chicoti fata cu inima tresărind la gândul că iubirea îi este împărtăşită şi îl sărută uşor pe buze.
- Nu am fost în totalitate sincer cu tine şi crede-ma că regret.
Aura îl privi zâmbind neîncrezător. Secrete? Între ei nu existau secrete...
- Există un lucru pe care ţi l-am ascuns în tot acest timp, dar nu aş vrea ca el să schimbe ceva între noi. Dacă mă vei lăsa să îţi explic, poate mă vei înţelege. Îţi promit că voi încerca să clarific totul cât mai curând, îţi promit că...
- Ce anume ar trebui să ştiu? întrebă fata aproape în şoaptă, încercând să pară calmă deşi inima îi bătea nebuneşte.
- Mai există o persoană în viaţa mea. O fata... ea... a fost plecată din ţară pe timpul verii, la părinţi, iar lucrurile se răciseră între noi. Am crezut că...
Aura îi făcu semn să înceteze. Se ridică în picioare, deşi în secunda următoare fu gata să se prăbuşească. Ceva înăuntrul ei o durea. O durea îngrozitor. Îl iubea. Cum putuse să fie atât de josnic? Cu o mână tremurândă îşi luă geanta şi, ca hipnotizată, porni încet pe aleea gri, prăfuită, străjuită de ulmi înalţi. Printre crengile lor, întunericul cobora spre pământ. După câţiva paşi, Damian o prinse de mână
- Ani, te rog... Dar tânăra îşi trase brusc mâna.
- Cum ai putut...? începu ea, dar îşi lăsă întrebarea neterminată. Cum ai putut, Damian? Repetă apoi deznăjduită. Cuvintele pluteau parcă între ei, suspendate de tăcerea grea care căzuse între. Damian părea şi el cu adevărat trist. Bărbia fetei tremura şi era gata să izbuncească în lacrimi. Nu voia să îi dea satisfacţia de a o vedea plângând.
Plecă de acolo alergând. Într-un târziu, când se întunecase complet, se opri pe o stradă înfundată. Plângea. De ce trebuise să se întâmple aşa? De ce, dacă îl iubea cu adevărat? De ce trebuia să fie doar... „cealaltă”?
Împărtăşită, iubirea devine sentimentul suprem. Atunci când unul oferă şi celălalt tot cere, ea aduce numai suferinţă. Mii de întrebări răsunau încă în mintea fetei. Cum putea un lucru atât de pur şi de frumos să îi umple sufletul cu amărăciune? De ce avusese încredere în el? De ce nu a putut Damian să o iubească? Dar, mai ales, de ce în ciuda celor întâmplate, continua să se gândească la el şi, mai mult, să îl iubească cu întreaga sa fiinţă?
*
Într-un noiembrie neobişnuit de cald, toamna târzie se strecura printre clădirile gri, îmbrăcând curtea campusului universitar în straie ruginii. Împingându-şi ochelarii cu arătătorul spre baza nasului, Aura ocoli cu privirea un grup de studenţi gălăgioşi ce străbăteau grăbiţi aleea şi îşi reorientă atenţia spre impunătorul stejar din faţa ei. Probabil la fel de bătrân ca însăşi universitatea, acesta îşi înălţa semeţ ramurile golaşe spre înaltul senin al cerului. Mutându-şi regulat privirea de la copac la mapa ei, Aura schiţa absorbită impunătorul peisaj.
„Toamnei mele fără tine nu-i voi spune despre noi,
Nu-i voi spune despre ceartă, despre ură, despre ploi...”
Recită aproape şoptit o voce, atât de aproape de urechea tinerei, încât aceasta îi putea simţi respiraţia. Acoperi timid versurile din colţul paginii cu palma. Ştia acea voce, o cunoştea prea bine, doar se rugase luni la rând să o mai audă măcar odată rostindu-i numele.
- Ani?
Nu, nu putea fi adevărat. Cu siguranţă era încă o farsă pe care imaginaţia ei mult prea bogată i-o juca. Şi totuşi, în faţa ei, silueta înaltă a tânărului era ceva mai mult decât un simplu contur de fum. Aura îşi ridică treptat privirea.
- Bu – bună! Se bâlbâi ea. Damian afişa un zâmbet larg. Îmbrăcat în negru şi cu constituţia lui ca de felină, degaja încredere şi dedaşare. Aura se mustră pentru că şi-a trădat emoţia. Cu siguranţă acest lucru îl amuza.
- ... Şi? Cum e viaţa de student? Cum ţi se par colegii, te-ai acomodat?
Aurei nu îi venea să creadă. Atâtea nopţi plânse în tăcere, atâtea lacrimi fierbinţi vărsate în van, atâtea gânduri neşoptite şi visuri timide, atâtea suspine înăbuşite în pernă şi tot atâtea promisiuni că va fi puternică, toate acestea se năruiau acum, în prezenţa lui. Cum putea fi atât de calm? Cum putea sta în faţa ei zâmbitor şi senin, când sufletul ei încă plângea la amintirea clipelor trăite împreună?
- Totul este bine, mulţumesc. Tu... ce cauţi aici? Întrebă ea aparent cordial, făcându-şi curaj să îi privească ochii. Acei ochi căprui cu irizaţii aurii, cu gene lungi şi dese, acei ochi în care nu demult îşi regăsea, privindu-i numai, fericirea, dar care acum erau sursa tulburării ei.
- Aici învăţ, păpuşico! Răspunse el surâzând şi o ciupi uşor de obraz. Aura îşi întoarse brusc privirea, în timp ce cu gesturi grăbite îşi aseză foile în geantă. Se ridică încercând să îl ocolească:
- Eu trebuie să plec. Am... un curs... şi indică cu arătătorul o direcţie vagă, undeva în dreapta sa.
- Bine, dar... încercă Damian să intervină, a cărui grimasă se schimbă imediat din surâzătoare în întrebătoare.
Aura se îndepărta deja. Pe chipul ei, lacrimi se rostogoleau nestăvilite. Îşi atinse obrazul, voind parcă să ştie dacă căldura atingerii lui nu dispăruse încă. De ce trebuise să îl reintâlnească? De ce, dacă şi-a imaginat acest moment de mii de ori în ultimele luni, s-a simţit nepregătită? Inima ei bătea încă cu putere. De ce trebuise Damian să îi vorbească? De ce nu a ocolit-o pur şi simplu? De ce i s-a adresat pe vechiul lor alint? De ce, de ce, de ce? Ajunsă după un colţ al clădirii de unde era sigură ca Damian nu o mai putea vedea, Aura se rezemă de peretele rece, privindu-şi intrigată pantofii. Apoi îşi ridică privirea spre cer. Dezgolit de nori, părea şi mai înalt. Suspină resemnată, ştergându-şi obrajii. Apoi zâmbi. Trebuia să recunoască totuşi că îi lipsise emoţia care a încercat-o când l-a privit. Iubire, ranchiură, euforie şi teamă. O învălmăşeală de senzaţii contradictorii care îi făceau inima să bată din nou cu putere. Îi fusese dor de Damian.
- Eu trebuie să plec. Am... un curs... şi indică cu arătătorul o direcţie vagă, undeva în dreapta sa.
- Bine, dar... încercă Damian să intervină, a cărui grimasă se schimbă imediat din surâzătoare în întrebătoare.
Aura se îndepărta deja. Pe chipul ei, lacrimi se rostogoleau nestăvilite. Îşi atinse obrazul, voind parcă să ştie dacă căldura atingerii lui nu dispăruse încă. De ce trebuise să îl reintâlnească? De ce, dacă şi-a imaginat acest moment de mii de ori în ultimele luni, s-a simţit nepregătită? Inima ei bătea încă cu putere. De ce trebuise Damian să îi vorbească? De ce nu a ocolit-o pur şi simplu? De ce i s-a adresat pe vechiul lor alint? De ce, de ce, de ce? Ajunsă după un colţ al clădirii de unde era sigură ca Damian nu o mai putea vedea, Aura se rezemă de peretele rece, privindu-şi intrigată pantofii. Apoi îşi ridică privirea spre cer. Dezgolit de nori, părea şi mai înalt. Suspină resemnată, ştergându-şi obrajii. Apoi zâmbi. Trebuia să recunoască totuşi că îi lipsise emoţia care a încercat-o când l-a privit. Iubire, ranchiură, euforie şi teamă. O învălmăşeală de senzaţii contradictorii care îi făceau inima să bată din nou cu putere. Îi fusese dor de Damian.
*
Cursul de arheologie îi păru Aurei în acea zi înzecit mai plictisitor decât în alte săptămâni. Încercând să îşi menţină o poziţie corectă a umerilor, privea fix profesorul scund şi chel de la catedră, dorind să pară absorbită de prelegerea pe care acesta o ţinea entuziasmat. În realitate, mintea ei rătăcea la mile depărtare. Foşnind încet, o foaie îşi făcu apariţia peste notele ei de curs. Aura îşi plecă privirea la timp cât să recunoască scrisul roz, caligrafic, de majuscule: „EŞTI O LAŞĂ!”. Se întoarse spre stânga, acolo unde pe scaunul de lângă ea, Cătălina îi silabisa uşor cuvântul laşă. Aura scrise un „mulţumesc!” într-un colţ şi înapoie hârtia pe care o primi rapid înapoi, cu o nouă mustrare din partea aceluiaşi pix roz. „Trebuia să stai să discuţi cu el. Poate voia să te invite undeva, să lămuriţi situaţia.”. Avea dreptate. În astfel de situaţii, Cătălina avea întotdeauna dreptate.
La finalul cursului, Aura avu grijă să deschidă un nou subiect, extrem de „important” şi anume obţinerea legitimaţiilor de student. Era o încercare eşuată de a evita subiectul „Damian”. Strângându-şi la rândul ei cărţile, Cătălina mai strecura câte un „aham” ironic printre replicile abundente ale colegei sale.
- A! Un mesaj! Exclamă Aura. Bianca ne întreabă dacă ne putem întâlni în 10 minute la cafenea pentru o ciocolată caldă. Avem fereastră pentru următoarele 2 ore, nu?
- Da!
- Mergem?
- Bineînţeles!
Bianca era prietena Aurei încă de la grădiniţă. Pe Cătălina, în schimb, o cunoştea de la începerea anului universitar şi era uimitor să vezi cum două persoane pot deveni aşa bune prietene într-un interval aşa de scurt. Deşi Bianca putea fi descrisă ca o nonconformistă declarată, iar Cătălina ca o fire calmă şi blândă, prin intermediul Aurei, cele două deveniseră la rândul lor bune prietene.
Bianca le aştepta la una dintre măsuţele albe, amplasate strategic afară, în faţa cafenelei. În realitate, nici nu putea fi numit acel loc „cafenea”. Era un butic din cadrul campusului universitar, de unde studenţii îşi puteau cumpăra mâncare, însă datorită numesoaselor mese, devenise un loc ideal de întrunire şi relaxare între cursuri, sau pur şi simplu un loc la îndemână unde se putea repeta înainte de un examen, savurând în acelaşi timp un ceai sau o ciocolată caldă.
- După expresia feţelor voastre, un meteorit va lovi în curând Terra. Ce s-a întâmplat? Le abordă direct Bianca pe cele două.
- Bună şi ţie!
- Bună! Spuse şi Cătălina, nerăbdătoare să înceapă conversaţia.
Discuţia devenea din ce în ce mai animată. Încurajată de prezenţa prietenelor sale, Aura povestea şi repovestea scurta întâlnire cu Damian, iar celelalte două analizau îndelung fiecare detaliu, gest, cuvânt rostit şi construiau scenarii demne de Oscar cu privire la cum ar fi putut continua totul, dacă Aura nu ar fi plecat. Expunându-şi teoria cum că Damian o iubeşte încă, Cătălina se opri la jumătatea frazei.
- Ăăăăă... Ani... mmm... n-aş vrea să te alarmez, dar în spatele tău, la doar două mese distanţă, Damian tocmai se aşează împreună cu alţi trei tipi drăguţi.
Aura îşi schimă imediat poziţia în scaun, punându-şi meniul în faţă. Glumea oare Cătălina? Pulsul i se acceleră din nou, ca şi cum i-ar fi simţit prezenţa în preajma ei.
- Crezi că ne-a văzut? Întrebă aceasta în şoaptă. Ca un răspuns, Damian i se adresă din nou, la fel de senin ca şi în dimineaţă.
- Bună, Aura!
- Damian Apostol, probele pentru cercul de actorie se ţin în amfiteatru, la ora 16.00 .
- Bună, Bianca! Răspunse acesta, puţin crispat de ironia fetei. Bună şi ţie...
- Cătălina, completă aceasta, neştiind dacă ar trebui să zâmbească sau să-l privească îmbufnată.
- Imi pare bine de cunoştiiţă, eu sunt ...
- Bla, bla bla, i-o reteză scurt Bianca. Hai să mergem, fetelor. Ani, nu uita că te aşteaptă Marius.
- Ah, da... răspunse aceasta puţin încurcată, aruncându-i prietenei sale priviri întrebătoare. În momentele următoare, cele trei fete se îndepărtau de cafenea sporăvăind, lăsând în urmă un tânăr ieşit umilit din această primă bătălie. Dar el nu avea de gând să renunţe aşa uşor, nu şi acum după ce a revăzut-o.
După ce se asigură că s-au depărtat suficient, Cătălina, care purtând tocuri cui de 10 cm, alerga practic în urma celor două, le oprii subit şi situându-se strategic între ele, le îndrebă aproape în şoaptă:
- Fetelor, dar cine este acest Marius?
- Ah, noul iubit al Aurei, o lămuri Bianca pe un ton tern, ca şi cum ar fi discutat despre o banalitate.
- Poftim?! Aproape că strigă aceasta din urmă, iar Cătălina îşi acoperii gura cu palma, într-un gest de uimire.
*
Aura detesta cursurile programate la ora opt dimineaţa. Locuia în cealaltă parte a oraşului, iar drumul până la universitate devenea uneori o adevărată cursă cu obstacole. Acea dimineaţă nu constituia o excepţie, mai ales că încă din timpul nopţii se pornise o ploaie rece şi mohorătă, care nu părea a înceta curând. Îşi închise cu un gest grăbit umbrela, o scutură puţin, pentru ca apoi să se îndrepte spre baie; se duse ţintă la oglindă, încercând să îşi scuture hainele ude şi să îşi aşeze, pe cât posibil, părul revăşit de vânt înainte de a intra în sala de curs. Într-un exerciţiu de echilibristică, ţinându-şi geanta într-o mână şi un şerveţel în cealaltă, Aura se chinuia practic să îndepărteze petele de noroi de pe pantofi.
- Exact persoana pe care îmi doream să o revăd! Aura se întoarse la 180 de grade, iar geanta i se revărsă pe jos, cu pixuri şi caiete sărind în zeci de direcţii. „Păcat că nu pot spune acelaşi lucru” gândi ea privindu-l pe Damian.
- Iarta-mă că te-am speriat. Dă-mi voie să te ajut... mai zise el şi fără să aştepte confirmarea, se aplecă şi strânse în tăcere cele răspândite. Apoi, înapoindu-le fetei, continuă:
- Aş vrea să îmi acorzi două minute, să-ţi vorbesc.
- Mă îndoiesc să avem ceva de discutat! Replică Aura, părând preocupată de geanta sa, doar pentru a-i evita privirea.
- Din contră, consider că avem multe de discutat. Ani, sunt foarte multe lucruri de lămurit în legătură cu noi...
- Care... „noi”? îl întrebă ea, accentuând ironic cuvântul „noi” şi fulgerându-l cu privirea.
Damian se apropie încet de Aura, care în încercarea de a da înapoi, se lipi cu spatele de un perete. Tânărul veni întratât de aproape, încât fata îi putea simţi parfumul. Mireasma sa îi era întipărită în memorie. Un val de amintiri îi cutremură simţurile; prezenţa lui Damian o tulbura prea tare pentru a putea mima indiferenţa.
Damian se apropie încet de Aura, care în încercarea de a da înapoi, se lipi cu spatele de un perete. Tânărul veni întratât de aproape, încât fata îi putea simţi parfumul. Mireasma sa îi era întipărită în memorie. Un val de amintiri îi cutremură simţurile; prezenţa lui Damian o tulbura prea tare pentru a putea mima indiferenţa.
- Aş vrea să vorbim despre tine – şopti el molatec, plimbându-şi două degete de-a lungul gâtului ei. Despre mine, continuă el şi luându-i mâna tremurândă i-o aşeză pe pieptul lui. Sub materialul cămăşii, Aura îi putea simţi bătaia sacadată a inimii. Să vorbim despre noi... Damian îi ţinea încă strâns palma peste inima sa. Se priveau pierduţi unul în ochii celuilalt, în timp ce tensiunea dintre ei creştea. Apoi ea îşi ridică mâinile şi îi mângâie chipul, vârfurile degetelor alunecând meticulos peste trăsăturile lui, urmărind fiecare contur. Îndrăzni chiar să coboare pe micile cute ce se arcuiau de o parte şi de alta a gurii. Părul Aurei mirosea asemeni unui buchet de flori de câmp, iar Damian nu rezistă să nu îşi îngroape faţa în el. Continuă să o adulmece încet, până când simti că mireasma ei îl va înebunii. Aura îşi muşca sever buza de jos, împunându-şi să fie puternică, dar toate gândurile ei de împotrivire se năruiră asemeni unui castel din cărţi de joc atunci când privirile li se reîntâlniră flămânde, iar Damian se aplecă să o sărute.
Uşa se deschise brusc şi un grup de studenţi intră în baie, buimăciţi şi ei de ploaia rece, răsfirându-se apoi spre cabine şi oglinzi. Nimeni nu părea să observe cuplul de lângă perete. Aura îşi ţinea respiraţia. Damian o mai privi odată cu sete, după care se îndepărtă cu regret.
Uşa se deschise brusc şi un grup de studenţi intră în baie, buimăciţi şi ei de ploaia rece, răsfirându-se apoi spre cabine şi oglinzi. Nimeni nu părea să observe cuplul de lângă perete. Aura îşi ţinea respiraţia. Damian o mai privi odată cu sete, după care se îndepărtă cu regret.
- Cred că e mai bine să o lăsăm pe altă dată. Tânăra îşi adună tot curajul pentru ceea ce avea să spună. O durea enorm, dar asa era cel mai bine.
- Nu, Damian. Nu vreau să te mai văd. Te rog să nu mă mai cauţi! Expresia feţei lui se schimbă complet. Deveni într-o secundă dură şi de nepătruns.
- Vrei să spui că nu mai simţi nimic pentru mine? Aura îşi plecă privirea. Nu putea minţi în legătură cu aşa ceva.
- Mda, aşa spuneam şi eu. Îşi întoarse apoi spatele şi plecă fără a mai privi înapoi. Aura rămase ţintuită la perete, incapabilă de vreo mişcare. Tremura îngrozitor.
*
- Te simţi bine?
Aura privi dezorientată grimasa intrigată şi îngrijorată a fetei din faţa ei.
- ... Eu sunt Maria, facem împreună câteva seminarii... Aura o privea în continuare încurcată. Ăhmmm... te pot ajuta cu ceva? Uite, dă-mi mie geanta şi stropeşte-ţi puţin faţa cu apă rece. Te va înviora. Tânăra se supuse tacit, apoi încercă să îi zâmbească colegei binevoitoare.
- ... Eu sunt Maria, facem împreună câteva seminarii... Aura o privea în continuare încurcată. Ăhmmm... te pot ajuta cu ceva? Uite, dă-mi mie geanta şi stropeşte-ţi puţin faţa cu apă rece. Te va înviora. Tânăra se supuse tacit, apoi încercă să îi zâmbească colegei binevoitoare.
- Îţi mulţumesc şi ... îmi cer scuze pentru starea mea. Mergi la cursul domnului Zingă?
- Da! Vrei să stai cu mine în bancă?
- Mi-ar face plăcere. Aura zâmbi sincer de această dată şi îşi urmă noua cunoştiinţă afară din baia în care, cu doar câteva minute înainte, Damian fusese pe punctul de a o săruta.
După două ore, în curtea universităţii, Cătălina privea suspicioasă cele două siluete ce se apropiau de ea. Ce căuta Aura în compania acelei fete?
După două ore, în curtea universităţii, Cătălina privea suspicioasă cele două siluete ce se apropiau de ea. Ce căuta Aura în compania acelei fete?
- 'Neaţa! Cum a fost seminarul? A făcut prezenţa?
- 'Neaţa, divo! O tachină Aura şi îşi îmbrăţişă prietena.
- Bună! Îi răspunse şi Maria, dar rămânând la locul ei. Cătălina privea cercetător pe sub gene noua lor cunoştiinţă. Aura observa asta şi spera ca Maria să nu bage de seamă atitudinea aproape ostilă a prietenei sale. Ar fi fost penibil.
- Mey, nu suport ploaia. Mi-ar fi stricat coafura. Ştii că am un păr dificil, nu puteam veni aşa. Noroc că s-a oprit, că nici acum nu veneam. Apropo, arăt bine? Maria avea o expresie care putea fi catalogată cel puţin ca fiind uimire. Aura, însă, care era obişnuită cu astfel de momente, bufni în râs.
- Da, da; doar ţi-am spus că eşti o divă! Arăţi super! Dar acum, miss, credeţi că putem merge la următorul curs? Cătălina zâmbi mulţumită de complimentele primite şi încuviinţă. - Maria, mergi şi tu?
- Nu. Pe mine mă scuzaţi, mai am ceva de făcut înainte. Dar ne întâlnim acolo. Pa pa!
- Paa! Răspunse în cor cele două prietene şi îşi continuară drumul. După ce aruncă câteva priviri fugare în stânga şi în dreapta, Maria ieşi din curtea universităţii.
- Ai văzut cât e de stranie? Şi cum e îmbrăcată? Sincer, cămaşa aia nu se asorta cu nimic din ţinuta ei. Şi cât e de ţâfnoasă, ai remarcat? Abia vorbeşte! Îţi spun eu, are nasul pe sus!
- Mie îmi pare chiar de gaşcă! Şi drăguţă şi inteligentă.
- Cum?! De gaşcă??? Cătălina fierbea la foc încet.
- Aham...
- Şi... şi drăguţă? Eu sunt drăguţă! Ea... ea nu este! Aura se oprii din mers şi îşi privi amuzată prietena.
- Mmmm... simţi? Zise ea prefăcându-se că adulmecă aerul.
- Ce?!
- Miroşi a gelozie!
- Cine?! Eu?! Geloasă?! Te rog... Tenul alb al Cătălinei se preschimbă brusc în roşu. Geloasă pe cine... pe ea?!
Aura râdea acum cu poftă. Atitudinea copilăroasă a prietenei sale putea fi considerată una cel puţin caraghioasă. Dincolo de asta, o astfel de reacţie îi demonstra Aurei că prietenia sa chiar conta pentru Cătălina. Cumva, conştientizarea acestui lucru o ajuta să diminueze gustul amar pe care i-l lăsase neaşteptata întâlnire din acea dimineaţă.
*
Ca şi cum ar fi fost absorbit de gesturile sale, bărbatul coborî fără nicio grabă geamul maşinii, lăsând aerul rece să pătrundă cu brutalitate în interior. Pentru câteva momente, ropotul ploii care reîncepuse să cadă în perdele dese şi grele, reuşi să acopere plânsul înnecat al fetei din scaunul din dreapta. Cu mâini tremurânde, aceasta încerca sî îşi acopere chipul palid, ştergându-şi în răstimpuri cu dosul palmei ochii încercănaţi de teamă. Bărbatul mai aruncă o privire restului de ţigară fumegând, apoi îl aruncă în stradă, urmărind absent cum se stinge sub stropii de apă. Continuă să privească în acea direcţie chiar şi după ce chiştocul dispăru, lipit de talpa pantofului unui student înalt şi grăbit, ce tranversă trotuarul prea concentrat asupra direcţiei de mers.
Maria îşi întoarse privirea înspre bărbatul de lângă ea, stăruind cu rugi:
- Te implor, nu pot face asta, nu mă obliga!
Acesta ridică brusc geamul şi îşi căută cheia de contact.
- Potoleşte-te! E timpul să te opreşti! Tună vocea lui aspră în atmosfera deja sufocantă şi porni motorul maşinii. Ochii fetei se umplură iar de lacrimi.
- Dar nu poţi fi atât de crud! Te iubesc, nu imi poţi face asta! Aproape că strigă ea, acoperindu-şi instintiv pântecele cu ambele palme, într-un gest protector. Bărbatul privii cu repulsie scena.
- Vom discuta cu siguranţă despre aceste lucruri. Foarte curând. Acum fii fată cuminte şi întoarce-te la cursuri.
- Dar... vocea deznăjduită a Mariei căuta un răspuns, un răgaz.
- Lasă-mă să mă gândesc. Du-te acum!
Tânăra se întinse să îl sărute, dar el o respinse. Tocmai acum, când avea cea mai mare nevoie de sprijinul său. Coborî pe trotuarul ud şi, în ciuda faptului că nu avea nici umbrelă şi nici pardesiu, rămase în ploaia rece să privească maşina îndepărtându-se, luându-i pentru totdeauna adolescenţa, visurile şi toate planurile unui viitor mai bun. Zilele aveau să fie mai grele decât norii plumburii şi întunecaţi, iar de dincolo de ei, Cineva avea să o pedepsească amarnic pentru o dragoste nepermisă.
*
Cu o săptămână înainte de Balul Bobocilor, ultimul mare eveniment al toamnei, cele trei prietene, Aura, Bianca şi Cătălina, nu pierdeau nicio oportunitate de a se întâlni şi de a pune la punct fiecare detaliu referitor la seara respectivă. Astfel, orice oră liberă sau pauză dintre cursuri trebuia fructificată. Aşezate la ceea ce deveniseră cu timpul „masa lor” la cafeneaua universităţii, tinerele nu se puteau plânge de lipsa subiectelor de discuţie.
- Uite aşa vreau să fie, înţelegeţi? Cam atât de lungă – explica însufleţită Cătălina, exemplificând pe un desen improvizat rapid, un manechin mai mult mâzgălit; ce părere aveţi?
- Mda... sugestiv, îngână Bianca sorbind din ceaiul ei, analizând aşa zisul desen ce schiţa o rochie imposibil de scurtă, o bucăţică de material mai bine spus, cu un decolteu generos şi un aparent animal print. Chiar înţeleg ce vrei să spui, pixul tău roz ajută enorm, adăugă ea zâmbind maliţios.
- Hai mey! Eu chiar vorbesc serios! E... Balul Bocobilor, trebuie ca totul să fie perfect... of, ce păcat că eu nu voi avea partener, ca să mă poată admira. Ce aiurea! Se îmbufnă ea.
- Măcar Bianca va veni însoţită, interveni şi Aura în discuţie, în tip ce ochii ei cuprindeau vigilenţi o bună parte din curtea campusului, în speranţa că Damian va apărea. Nu-l mai văzuse din acea dimineaţă ploioasă.
- Pfff! Vezi să nu! Pufni tânăra.
- Şi Paul? Întregă intrigată Cătălina.
- Hmmm... Paul e istorie!
- El cu ce ţi-a mai greşit? Se interesă puţin amuzată Aura, ştiind că de mai bine de un an, nicio relaţie de-a Biancăi nu dura mai mult de două luni. Întotdeauna, în jurul acestui termen, fata îi găsea partenerului un defect sau „o greşeală” peste care – chipurile – nu putea trece.
- Păiii... începu ea uşor stânjenită – eram în maşina lui, ne sărutam şi noi în tăcere deplină, ţin să precizez!!!, iar el a început la un moment dat să mă roage „Taci, ah, taci!” . Am continuat să ne sărutăm, dar dacă am văzut că tot insistă cu acel „taci!”, i-am adresat câteva urări de bunăstare şi noroc până la al şaptelea neam şi m-am făcut nevăzută, concluzionă ea ridicând din umeri. Fetele bufniră în râs, iar Bianca primi o puternică îmbrăţişare de grup, urmată de sfaturile Cătălinei despre cum să atragă un nou potenţial iubit.
*
După câteva minute, la masa lor se opriră un baiat prezentabil chiar – după consideraţiile Cătălinei – avea întotdeauna în colţul buzelor un zâmbet pe jumătate sincer, pe jumătate prevestitor de gânduri ascunse.
- Ce fac fetele?întrebă el în timp ce trase un scaun de la o masă alăturată lângă Aura. Tu, frumoaso, ce mai zici?se interesă el sărutând-o apăsat pe obraz şi luându-i mâna într-ale sale, în timp ce Bianca şi Cătălina îşi aruncau priviri mulţumite.
Băiatul acesta, înalt, ale cărui trăsături ale feţei puţin colţuroase erau compensate de o statură atletică şi de o pereche de ochi de un verde întunecat, era Bogdan Panait, student în anul al doilea la medicină. Însă, pentru aceste fete, el nu era decât “Marius”, cel mai bun candidat pe care îl găsiseră pentru a deveni prietenul (măcar cu numele) al Aurei. Cătălina sporărăise îndelung alăturându-se planului, gândind că o pasiune ca a lui Damian şi a Aurei nu poate izvorî decât dintr-o iubire adevărată şi că Aura ar trebui să îşi asculte inima şi să îl caute ea însăşi pe Damian şi să îi propună împăcarea. Dar renunţa repetat la oferirea acestui sfat, amintindu-şi trădarea tânărului. În definitiv, îşi bătuse joc de sentimentele prietenei sale şi merita tratat ca atare. Aşadar, găsirea unui iubit provizoriu alături de care Aura s-ar putea afişa pentru câteva săptămâni ar trebui să ăi taie lui Damian acest elan de a se juca cu iluziile unui om îndrăgostit, mai ales că el era implicat într-o relaţie aparent serioasă cu o altă fată.
Fuse scoasă din reverie de propunerea lui Bogdan:
- Dacă vreţi, vă pot însoţi chiar eu la mall. Am fereastră pentru următoarele două ore.
- Oh! Ar fi minunat! Se entuziasmă Cătălina. Poate voi găsi rochia pe care mi-o doresc!
- Oh! Noi sperăm să nu! O tachină Bianca. Căci îmbrăcată în peticul acela voi fi nevoită întreaga noapte să te păzesc de pofticioşi.
- Aaaa… deci recunoşti că aş arăta fenomenal! Se bucură ea, luând remarca prietenei sale ca pe un compliment.
- Haideţi! Le sugeră Bogdan, râzând şi el şi Aura de discuţia fetelor. Maşina e parcată mai în faţă.
În mall, Bogdan nu le însoţea pe fete decât până la intrarea în magazine, el rămânând să le aştepte pe palier sau la magazinele cu profil sportiv. Dar de câte ori, alături de fete, se plimba între etaje sau între magazine, nu pierdea nicio oportunitate de a o ţine pe Aura de mână sau de a-şi petrece braţul în jurul mijlocului ei subţire. Departe de a se simţi îngrăgostită de el şi mai mult datorită remuşcărilor că se foloseşte de acest tânăr, în timp ce poate el îşi face sincere speranţe, Aura îi accepta aparent natural aceste manifestări de amorezat.
Se aflau la etajul al doilea al mallului, când un ghiont al Biancăi o făcu să tresară, apoi atenţia îi fu îndreptată, de aceeaşi binevoitoare prietenă, undeva în faţă, unde Damian stătea puţin aplecat peste balustradă, privind spre etajele inferioare. „Cu puţin noroc vom trece prin spatele lui fără ca măcar să ne observe” gândii Aura, cu inima cât un purice, ale cărei planuri de a-l îndepărta pe fostul ei iubit se năruiau unul câte unul, umplându-i sufletul de cele mai controversate emoţii. Spre ghinionul ei, Damian se întoarse cu faţa spre ei. Neştiind că fuseseră observaţi încă de când urcau pe banda rulantă, Aura fu surprinsă când pe faţa lui nu citi nicio reacţie: nici gelozie, nici dezamăgire, nici măcar surpriza. Chipul său era total impasibil. Şi ea care îşi regreta amarnic toate planurile răutăcioase. Cu siguranţă el depăşise de mult momentul, ii era indiferentă, iar toate scenele de la facultate nu erau decât alte jocuri de ale lui. Se gândea la toate acestea posibilităţiîndurerată, dar asta îi dădu pentru moment puterea să îi susţină privirea când trecu pe lângă el şi să îl salute pe un atât de neafectat, încât nici măcar nu îi ridicare întrebarea „cine era acel tip în viaţa Aurei” pentru Bogdan.
Damian, însă, privind-o încă de la etajul întâi, fu mai întâi încercat de bucuria de a revedea persoana iubită, ca în secunda următoare, observând mâna ei în mâna acelui necunoscut, mintea să îi fie tulburată de gelozie şi teamă... teama că întradevăr a pierdut-o. Aşadar, Aura îl uitase cu adevărat. Şi el care crezuse ca un prost că iubirea lor avea să depăşească într-un final orice obstacol. Şi cu cine îl înlocuise... cu un individ care nu-i inspira deloc îndredere. Se părea că acel „Marius” de care pomenise Bianca exista cu adevărat; şi el care sperase că nu fie decât o altă afirmaţie răutăcioasă de-a ei. În fiinţa lui, o adevărată luptă se dădu până când micul grup se aproprie. Nu voia ca Aura să îl vadă înfrânt. Privind în urma ei, îi venea din ce în ce mai greu să accepte ideea că pierduse pentru totdeauna pentru dragostea ei. Era momentul să decidă dacă va continua să lupte pentru a o recupera, sau să o lase să fie fericită... alături de un altul. Cumva, acest ultim gând i se părea de neconceput.
Se aflau la etajul al doilea al mallului, când un ghiont al Biancăi o făcu să tresară, apoi atenţia îi fu îndreptată, de aceeaşi binevoitoare prietenă, undeva în faţă, unde Damian stătea puţin aplecat peste balustradă, privind spre etajele inferioare. „Cu puţin noroc vom trece prin spatele lui fără ca măcar să ne observe” gândii Aura, cu inima cât un purice, ale cărei planuri de a-l îndepărta pe fostul ei iubit se năruiau unul câte unul, umplându-i sufletul de cele mai controversate emoţii. Spre ghinionul ei, Damian se întoarse cu faţa spre ei. Neştiind că fuseseră observaţi încă de când urcau pe banda rulantă, Aura fu surprinsă când pe faţa lui nu citi nicio reacţie: nici gelozie, nici dezamăgire, nici măcar surpriza. Chipul său era total impasibil. Şi ea care îşi regreta amarnic toate planurile răutăcioase. Cu siguranţă el depăşise de mult momentul, ii era indiferentă, iar toate scenele de la facultate nu erau decât alte jocuri de ale lui. Se gândea la toate acestea posibilităţiîndurerată, dar asta îi dădu pentru moment puterea să îi susţină privirea când trecu pe lângă el şi să îl salute pe un atât de neafectat, încât nici măcar nu îi ridicare întrebarea „cine era acel tip în viaţa Aurei” pentru Bogdan.
Damian, însă, privind-o încă de la etajul întâi, fu mai întâi încercat de bucuria de a revedea persoana iubită, ca în secunda următoare, observând mâna ei în mâna acelui necunoscut, mintea să îi fie tulburată de gelozie şi teamă... teama că întradevăr a pierdut-o. Aşadar, Aura îl uitase cu adevărat. Şi el care crezuse ca un prost că iubirea lor avea să depăşească într-un final orice obstacol. Şi cu cine îl înlocuise... cu un individ care nu-i inspira deloc îndredere. Se părea că acel „Marius” de care pomenise Bianca exista cu adevărat; şi el care sperase că nu fie decât o altă afirmaţie răutăcioasă de-a ei. În fiinţa lui, o adevărată luptă se dădu până când micul grup se aproprie. Nu voia ca Aura să îl vadă înfrânt. Privind în urma ei, îi venea din ce în ce mai greu să accepte ideea că pierduse pentru totdeauna pentru dragostea ei. Era momentul să decidă dacă va continua să lupte pentru a o recupera, sau să o lase să fie fericită... alături de un altul. Cumva, acest ultim gând i se părea de neconceput.
*
A doua zi, Aura fu surpinsă să îl găsească pe Damian aşteptând-o în faţa sălii unde urma să aibă curs. De unde ştiuse oare că va fi acolo?
- Ce cauţi aici? îl interogă ea fără alte introduceri.
- Vreau să discutăm, i se răspunse, iar când încercă să treacă pe lângă el şi să intre în sală, el îi blocă accesul. Trebuie să discutăm, completă apoi, accentuând primul cuvânt. Aura îi făcu un semn să o urmeze.
Afară, prima zapadă transformase curtea universităţii într-un imens patinuar. Resimţind suflul rece al vântului, Aura îşi strânse paltonul în jurul corpului. Damian nu se putu abţine să nu îi privească ochii mari în aşteptare, roşul cu care gerul îi colora obrajii ei frumoşi, părul ei ce prindea parcă viaţă la fiecare mişcare.
- Ani, esti sigură de ceea ce faci?
- În legătură cu...?
- În legătură cu acel tip de ieri. Esti sigură că îl iubeşti?
Aura îi privi cu atenţie chipul. Inima i se strânse de durere. Încă îl iubea. Cum putea oare să o creadă că ar putea săruta alte buze înafara lui, că s-ar simţi fericită în alte braţe, care să nu îi aparţină lui? Era tot ce îşi putea dori ca să fie fericită. Însă ea nu era fericirea lui. Fericirea lui purta alt nume, iar acea fată, mai mult ca sigur, la fel de nevinovată ca şi ea, nu merita ce îi făcea Damian. Toate vorbele dulci şi toate amintirile cu Damian trebuiau transformate odată pentru totdeauna în trecut, căci totul între ei nu fusese decât o minciună.
- Da. Îl iubesc. Şi ştii ce? Partea frumoasă e că şi el mă iubeşte. Sunt singura fată din viaţa lui...
- Da, în legătură cu asta, trebuie să şti că...
- Nu, Damian. Nu vreau să mai ştiu nimic şi asta pentru că vorbele tale goale nu valorează nimic pentru mine. Tu nu mai valorezi nimic pentru mine. Eşti undeva într-un trecut în care refuz să mai trăiesc. Lasă-mă în pace! Lasă-mă să fiu fericită! Marius poate face asta, el mă iubeşte...
Damian nu spuse nimic în momentele următoare. Părea a cântării adevărul din ceea ce Aura tocmai îi aruncase în faţă. Aşadar, ea uitase cu desăvărşirea toate acele minunate clipe petrecute împreună. Totul era pierdut de acum.
Damian nu spuse nimic în momentele următoare. Părea a cântării adevărul din ceea ce Aura tocmai îi aruncase în faţă. Aşadar, ea uitase cu desăvărşirea toate acele minunate clipe petrecute împreună. Totul era pierdut de acum.
- Înţeleg... mormăi el într-un final, mai mult ca pentru sine. Atunci, păpuşico, succes în noua ta relaţie. Să ai parte de ceea ce îţi doreşti... dacă, întradevăr, asta este ceea ce îţi doreşti. Eu... ar fi timpul să plec. La revedere! Şi se îndepărtă vizibil afectat. Aura ar fi vrut să strige în urma lui ceea ce sufletul îi striga de luni întregi: „Întoarce-te iubire! Nu mă abandona din nou! Te iubesc...”. Dar nu o făcu. Ar fi vrut să plângă în urma lui, dar cum să plângi pierderea a ceea ce nu ţi-a aparţinut nicicând? Cu o minciună o cucerise el vara trecută, cu o minciună îl îndepărta şi ea, acum. Cum putea el să o creadă că ar putea fi cu altcineva, când ea îi aparţinea lui? Singurul din sufletul şi gândurile ei...
Îşi şterse pe furiş lacrimile ce se încăpăţânau să îi ude obrajii şi privii în direcţia în care plecase Damian. Dar el nu se mai vedea.
*
Sala mare de festivităţi arăta şi mai maiestuoasă ca oricând. Mii de ghirlande argintii îmbrăcau încăperea luminată de tot atâtea beculeţe, care atunci când principalele lumini erau stinse, luceau în obscuritate precum licuricii, transformând locul în ceva feeric.
Scaunele erau şi ele îmbrăcate în mătase albă, prinse la spate cu funde mari, aurii, iar mesele erau asezate în cercuri concentrice, în centrul cărora se afla scena, de forma unei sfere tăiate pe jumătate şi înaltă de aproximativ un metru. Muzica din surdină părea şi mai profundă datorită pereţilor înalţi, care îmbunătăţeau considerabil acustica.
Scaunele erau şi ele îmbrăcate în mătase albă, prinse la spate cu funde mari, aurii, iar mesele erau asezate în cercuri concentrice, în centrul cărora se afla scena, de forma unei sfere tăiate pe jumătate şi înaltă de aproximativ un metru. Muzica din surdină părea şi mai profundă datorită pereţilor înalţi, care îmbunătăţeau considerabil acustica.
Toate aceste lucruri o fascinară pe Aura încă de când păşise înăuntru, cu paşi mărunţi, de boboc. Ea însăşi purta o rochie albă, lungă, cu o bandă albastră, lată sub bust, pentru a-i evidenţia talia subţire şi şoldurile frumos curbate. Mai păşea uşor şi din cauza tocurilor înalte cu care nu era obişnuită şi poate de aceea se sprijinea de braţul lui Bogdan, care, îmbrăcat într-un impecabil costum negru, o purta la braţ ca pe un trofeu, zâmbind trufaş. Părul Aurei cădea pe umeri în cascade negre, uşor ondulate, iar ochii ei albaştrii, de obicei senini, erau acum izbitori de închişi la culoare şi cercetau necontenit ceilalţi invitaţi, în speranţa de a regăsi acel chip după care tânjea inima ei.
Următorul cuplu care păşi în încăpere era format din Cătălina şi Răzvan, student şi el în anul I, dar la Sport. Aşadar, era un tânăr înalt, cu o constituţie atletică, cu spate lat şi braţe musculoase, lucru ce o încânta pe surâzătoarea sa parteneră. Aceasta, purtând o rochie scurtă, neagră, nu se putuse abţine şi îşi împodobise frumosul ei păr blond cu o pană roz, ce înconjura pe o laterală un coc elaborat. Păşea zâmbind încrezător, neuitând însă să-ţi admire în răstimpuri noul ei iubit, despre care credea că este râvnit de toate fetele din universitate. Bineînţeles, acest gând o făcea să îl placă şi mai mult, deşi nu erau împreună decât de trei zile.
Următorul cuplu care păşi în încăpere era format din Cătălina şi Răzvan, student şi el în anul I, dar la Sport. Aşadar, era un tânăr înalt, cu o constituţie atletică, cu spate lat şi braţe musculoase, lucru ce o încânta pe surâzătoarea sa parteneră. Aceasta, purtând o rochie scurtă, neagră, nu se putuse abţine şi îşi împodobise frumosul ei păr blond cu o pană roz, ce înconjura pe o laterală un coc elaborat. Păşea zâmbind încrezător, neuitând însă să-ţi admire în răstimpuri noul ei iubit, despre care credea că este râvnit de toate fetele din universitate. Bineînţeles, acest gând o făcea să îl placă şi mai mult, deşi nu erau împreună decât de trei zile.
În urma lor, într-o superbă rochie roşie, lungă până în podea, păşea Bianca, la braţul unui tânăr vizibil stingherit de lumina puternică a reflectoarelor şi de privirile îndreptate spre ei. Purta ochelari de vedere, cu rame groase, maronii, iar părul îi cădea neglijent pe frunte, ca şi cum, în ciuda acestui eveniment, ar fi uitat să treacă pe la frizer. Bianca îl strânse uşor de braţ, îndemnându-l să îşi continue drumul spre masa unde celelalte două cupluri îl aşteptau. Luând loc între Răzvan şi Victor, căci acesta era numele partenerului ei, Bianca exclamă:
- Să îmi bag ceva în ele de tocuri, deja mă dor picioarele!
Cătălina o privi cu ochii măriţi voluntar, contrariată de limbajul folosit, dar Aura îi zâmbi complice. Şi ea era încercată de aceleaşi sentimente.
Pe scena sferică şi înaltă, punctul de actracţie al serii, urcară pe rând toţi cei din conducere: decanul, prodecanul, câţiva lectori, şefi de diverse departamente, preşedintele ligii studenţilor, preşedintele cercului de artă şi lista continua, fiecare cu discursuri lungi şi monotone, îndelung repetate de acasă. Măcar mâncarea era excelentă şi toţi păreau să aprecieze acest aspect, cu excepţia Cătălinei care mai mult se juca cu furculiţa, ciugulind în răstimpuri. Partenerul ei, pe de altă parte, înfulecă întreg aperitivul, dând impresia că abia aştepta felul următor. Urmară nelipsitul concurs de frumuseţe, miss şi mister, îndelung aplaudat de toţi privitorii, deopotrivă fete şi băieţi.
- Locul tău e acolo, sus, frumoaso! Îi şopti răguşit Bogdan, sărutându-i prelung podul palmei, referindu-se la proba costumelor de baie pe care aspirantele la coroană tocmai o susţineau. Aura se simţi puţin stingherită. Întradevăr, multă lume o considera frumoasă datorită trăsăturilor ei delicate, a siluetei fără cusur şi a părului ei negru precum abanosul şi foarte lung, auzea destul de des aceste lucruri, dar asta nu însemna că locul ei era pe o pasarelă. Sufletul ei tânjea după cu totul altfel de lucruri.
- În opinia mea, Cătălina ar fi plecat acasă cu coroană, indiferent cu cine ar fi concurat!zise Aura în încercarea de a distrage atenţia de asupra ei. La auzul acestor vorbe, Cătălina clipi des, încântată, şi se strânse şi mai tare de braţul iubitului ei.
- Hai mey, doar nu crezi că aş apărea vreodată atât de sumar îmbrăcată în faţa a sute de persoane. Doar cei puţini privilegiaţi se pot bucura de o aşa privelişte!concluzionă ea, întinzându-se spre Bogdan pentru a fi sărutată.
- Hai mey, doar nu crezi că aş apărea vreodată atât de sumar îmbrăcată în faţa a sute de persoane. Doar cei puţini privilegiaţi se pot bucura de o aşa privelişte!concluzionă ea, întinzându-se spre Bogdan pentru a fi sărutată.
Victor tuşi puţin ruşinat şi îşi aşeză – din nou – ochelarii pe nas. Acest gest era ca un tic nervos pentru eş. Neştiind exact cum să se comporte, se foia neliniştit pe scaun, confuz în legătură cu atitudinea pe care ar fi trebuit să o adopte faţă de partenere sa. De fapt, prin faptul că era partenera lui, acest lucru o făcea implicit şi iubita lui? Se simţea şi mai pierdut când încerca să îşi răspundă la astfel de întrebări. Cum de o fată frumoasă şi admirată precum Bianca îi ceruse tocmai lui să o însoţească la bal. Încă se mustra pentru faptul că se bâlbâise atunci când Bianca i se adresase în bibliotecă, în urmă cu două zile.
- Victor, nu? Îl interogă ea în şoaptă, apărută ca din senin la masa unde el lectura absorbit un volum gros, semnat Freud.
- D-da.
- Mă gândeam ca nu am cum să te confund – zise ea punându-şi picior peste picior, etalându-şi astfel membrele frumoase în faţa lui, care se revărsau parcă de sub fusta scurtă şi îmbrăcate într-un dress negru, fin, care te îmbia parcă să îl atingi. Tânărul înghiţi în sec. Dragul meu Victor, ai vreun costum de gală pe acasă?
- D-da, confirmă el, neputincios parcă de a spune altceva.
- Pariez că arăţi fantastic în el – îşi continuă ea jocul, aplecându-şi peste masă un decolteu generos. N-ai vrea să mi-o demonstrezi sâmbătă seara? La bal?
- D-da? Tângui ei, nevenindu-i să creadă. Adică... mmm... da, bineînţeles!
- Ah! Ce mă bucur! Biancă sări în picioare entuziasmată, apoi privi în jur, să vadă dacă nu cumva vreo bibliotecară bătrână şi acră avea să o certe pentru că nu păstrase liniştea. Apoi se apropie încet de Victor şi îl sărută fără grabă pe obraz, şoptindu-i lasciv:
- Consider-o o întâlnire! După care se făcu nevăzută după rafturile înalte.
*
În curând, mesele şi scaunele fuseseră îndepărtate, iar pe scenă urcă o formaţie în vogă, apreciată de publicul larg. Buna dispoziţie putea fi măsurată şi prin numărul paharelor goale sau a perechilor de pantofi incomozi, aruncaţi sub mobilă retrasă lângă pereţi. Cercul Aurei se mări considerabil când mai mulţi colegi atât de-ai ei şi de-ai Cătălinei, dar şi de-ai Biancăi şi Răzvan li se alăturară. Aparent, totul era perfect, se gândea cu amărăciune tânăra. Se afla la Balul Bobocilor, alături de un băiat care părea să o placă sincer şi de cele mai bune prietene ale ei, care zâmbeau fericite, savurând fiecare moment. Ar fi avut toate ingredinetele unei nopţi de neuitat. Cu toate acestea, ochii ei cercetau neobosiţi încăperea, în speranţa că îl va zări, fie şi pentru o clipă, pe cel după care sufletul ei tânjea. Se gândea că poate, pe această cale, avea să o cunoască şi pe cea în favoarea căreia a renunţat lângă cel pe care îl iubeşte. Însă Damian nu era de găsit. După zecile de supoziţii care se năşteau în mintea ei, ajunsese să creadă într-un final că Damian voit alesese să nu participe la bal, pentru a evita o scenă neplăcută.
Muzica se opri şi solistul anunţă o melodie lentă, iar perechile începuseră să se formeze. Încă de la primele acorduri, Aura recunoscu melodia Blue eyes a lui Elton John. Se simţi brusc ameţită. Era melodia ei şi a lui Damian. Lacrimi fierbinţi se încăpăţânau să strălucească în colţul ochilor, iar când Bogdan se apropie să o cuprindă în braţe, se scuză şi fugi înspre ieşire, motivând că se duce la baie.
Mergea cu capul plecat pentru a-şi ascunde lacrimile şi înainta cu dificultate, încercând să îşi croiască drum printre cuplurile ce se balansau molatec, când se ciocni cu cineva. Bolborosii câteva scuze şi încercă să îşi continue drumul, dar aceeaşi persoană o prinse de mână, ţintuind-o pe loc. Aura îşi ridică confuză privirea.
- Îmi acorzi acest dans? Crezu pentru o clipă că va leşina. Damian o privea profund, ca şi cum ar fi adresat întrebarea direct sufletului ei. Ca hipnotizată, îşi înclină capul în semn de accept şi se lăsă cuprinsă în braţe. Corpul ei îl recunoscu imediat şi se mulă paşilor lui aşa cum întreaga lui fiinţă i se mulase pe forma sufletului ei. Niciunul nu îndrăzniră a mai spune ceva, ca şi cum le-ar fi fost teamă că vraja s-ar destrăma şi s-ar trezi singuri, înconjuraţi de vid. Damian o ţinea strâns la pieptul lui. Dumnezeule, cât de mult o iubea! O pierduse ca un prost vara trecută, dar imaginea ei, ochii ei înlăcrimaţi, acea ultimă întâlnire din parc, îl urmărea şi acum, o retrăia încontinuu, o durere cinică ce-i otrăvea simţurile. Cu faţa ascunsă la pieptul lui, Aura plângea fără sunet. Nici măcar nu suspina, lacrimile curgeau nestăvilite. Îşi dorea ca acel cântec să nu se mai termine niciodată, iar ea să rămână ocrotită de căldura îmbrăţişării lui. Nu dansase niciodată un slow într-un mod atât de tulburător. Simţea mâna caldă a lui Damian pe talia sa, iar răsuflarea lui îi mângâia fruntea. Era un moment cu adevărat magic. Când muzica se opri, el o mai ţinu câteva clipe în braţe, ca şi cum nu s-ar fi putut hotărî să o lase să plece.
- Mulţumesc! murmură ea într-un final, retrăgându-se cu regret din îmbrăţişarea lui caldă.
Însă Damian nu avea să se mulţumească cu vorbe de această dată. Visase acest moment de nenumărate ori în ultimele trei luni şi tocmai aflase că lucrurile nu ies întotdeauna aşa cum ne dorim... uneori ies chiar mai bine! Acel moment le fusese sortit.
- Mulţumesc! murmură ea într-un final, retrăgându-se cu regret din îmbrăţişarea lui caldă.
Însă Damian nu avea să se mulţumească cu vorbe de această dată. Visase acest moment de nenumărate ori în ultimele trei luni şi tocmai aflase că lucrurile nu ies întotdeauna aşa cum ne dorim... uneori ies chiar mai bine! Acel moment le fusese sortit.
Aşa că se aplecă încet şi îi gustă dulceaţa buzelor. Pentru un moment, ea păru surpinsă, dar îi răspunse timid. Mâna lui îi prinse ceafa pentru a-i menţine sărutul şi simţii plăcerea invadându-i simţurile. Dacă ar fi simţit orice fel de opunere din partea ei, ar fi renunţat imediat, dar nu se întâmplă aşa. Şi nu era nimic care să-l fi putut face să renunţe a o săruta. Nimic care să îl oprească să o guste, să-i redescopere fineţea buzelor şi felul în care, atât de des, retrăise experienţa scurtei, dar intensei poveşti de iubire de vara trecută. Nimic nu se compara cu Aura.
Pentru încă câteva momente, ea rămase nemişcată, apoi, brusc, îşi plecă privirea. Damian îi prinse faţa între palme şi i-o ridică spre el, obligând-o să îl privească în timp ce cu două degete îi ştergea cele două şiruri de lacrimi de pe obraji. Dar nu putu îndura ceea ce vedea. Aura părea cu adevărat rănită. Îşi clătină capul încet şi cu ochii ei mari, înlăcrimaţi, parcă îl implora să înceteze, să nu îi mai chinuie sufletul deja confuz şi îndurerat.
Pentru încă câteva momente, ea rămase nemişcată, apoi, brusc, îşi plecă privirea. Damian îi prinse faţa între palme şi i-o ridică spre el, obligând-o să îl privească în timp ce cu două degete îi ştergea cele două şiruri de lacrimi de pe obraji. Dar nu putu îndura ceea ce vedea. Aura părea cu adevărat rănită. Îşi clătină capul încet şi cu ochii ei mari, înlăcrimaţi, parcă îl implora să înceteze, să nu îi mai chinuie sufletul deja confuz şi îndurerat.
Damian îşi lăsă mâinile să îi cadă inerte pe lângă corp. Aşadar, dragostea lui era sursa nefericirii ei, a lacrimilor ei fierbinţi. Asta nu putea să şi-o ierte nicicând...
O lăsă să plece. Şi o privi din nou îndepărtându-se, ca şi în acea după amiază în parc.
Reîntoarsă în grupul ei, Aura se scuză printr-o migrenă îngrozitoare şi după ce le asigură pe fete că totul este în regulă, îl rugă pe Bogdan să o conducă acasă. El acceptă ideea surprinzător de repede, însă Aura era preocupată cu alte gânduri ca să observe acest amănunt. Acest mic amănunt care era pe punctul de a-i schimba viaţa...
O lăsă să plece. Şi o privi din nou îndepărtându-se, ca şi în acea după amiază în parc.
Reîntoarsă în grupul ei, Aura se scuză printr-o migrenă îngrozitoare şi după ce le asigură pe fete că totul este în regulă, îl rugă pe Bogdan să o conducă acasă. El acceptă ideea surprinzător de repede, însă Aura era preocupată cu alte gânduri ca să observe acest amănunt. Acest mic amănunt care era pe punctul de a-i schimba viaţa...
*
Kilometrii se scurgeau unul câte unul, fără ca niciunul să spună ceva. Aura privea pierdută pe geamul din dreapta ei, în timp ce maşina rula încet; doar sunetul regulat al ştergătoarelor întina tăcerea din maşină şi tumultul ploii de afară. Nerealizând parcă prezenţa lui Bogdan, tânăra continua să privească străzile cufundate în întuneric şi felul în care chipul I se reflecta pe geam, modul straniu în care stropii de apă ce se prelingeau rapid, îi distorsionau trăsăturile. Aşa îşi simtea ea sufletul: sfâşiat. Doar închizând ochii îi putea simţi încă prezenţa lui Damian, ca şi cum ar fi aievea. Preţ de câteva minute îl ţinuse în braţe…o ţinuse în braţe şi-şi plimbase palma pe spatele ei, alinând-o treptat, alintând-o doar cum el avea puterea să o facă. Cât de mult şi-ar fi dorit să se piardă în îmbrăţişarea lui pentru o eternitate. Să-I simtă braţele în jurul ei, ocrotind-o, dezmierdând-o…dar adevărul negrăit de pe buzele lui ridicase din nou bariera între sufletele lor. Nu locul ei era acolo.
Un viraj brusc la stânga o făcu să tresară. Îi luă câteva secunde bune până să îşi dea seama că nu se mai aflau pe drumul spre casa sa. Privi la Bogdan nedumerită:
- Cred că ai greşit strada…
- Este o scurtătură. Stai liniştită – replică el vizibil încordat.
Teama se strecura însă în sufletul Aurei.
- Indiferent ce scurtătură cunoşti, te rog frumos să întorci. Drumul acesta nu duce cu siguranţă la casa mea!
- Ţi-am spus să te linişteşti, îi reaminti el pe un ton ce i se păru fetei voit superior.
Privindu-i zâmbetul nedisimulat din colţul buzelor şi mâinile strângând energic volanul, Aura era departe de a se simţi liniştită. Vorbele lui sunau ca o ameninţare mascată, iar privirea lui tot mai întunecată contrasta cu zâmbetul afişat, zâmbet ce îi aducea Aurei cu rânjetul unui animal prădător în faţa ospăţului.
- Opreşte maşina, Bogdan! Imediat! Vorbesc cât se poate de serios, vreau să cobor! Tânărul o fulgeră cu privirea. Aura îngheţă.
- Vorbeşti prostii… scumpa mea, puţină răbdare, te rog!
- Răbdare pentru ce?se întoarse grăbită spre portiera ei, dar sunetul de închidere automată a acesteia îi zadarnicii încercările. Era prizoniera lui. Încercă să îl înfrunte:
- Ai innebunit? Deschide!
- Da, sunt nebun! Mulţumită?începu el să râdă în timp e parca maşina la ceea ce părea a fi un capăt de stradă. Aura privea cercetător la tot ce îi înconjurau, în disperarea de a găsi un semn distinctiv, un indiciu prin care să îşi dea seama unde se aflau, dar perdelele grele de ploaie şi întunericul rece ridicau ziduri de nepătruns, transformând maşina într-o cuşcă.
Bogdan stinse toate luminile, îşi puse cheile în buzunar şi oftă mustrător, teatral, ca şi cum s-ar fi adresat unul copil neascultător:
- Of, of! Scumpa mea, dar ce s-a întâmplat?îi dojeni el privirea înspăimântată, încercând să o mângâie pe obraz. Aura îşi întoarse privirea:
- Da-mi drumul! Nu ai niciun drept să faci asta!- O… ba da!E dreptul pe care mi-l dă toate aceste săptămâni în care am stat la dispoziţia ta ca un prost, răbdându-ţi toate ifosele de mironosiţă. Râse puternic, răsturnându-şi capul pe spate. Chiar ma crezi prost? Te-am văzut cu el...cum dansaţi, cum vă sărutaţi! Şi mie mi-ai refuzat toate acestea, mi-ai spus ca nu eşti pregătită, ca ai nevoie de timp. Ţi-am acordat destul timp...
- Da-mi drumul! Nu ai niciun drept să faci asta!- O… ba da!E dreptul pe care mi-l dă toate aceste săptămâni în care am stat la dispoziţia ta ca un prost, răbdându-ţi toate ifosele de mironosiţă. Râse puternic, răsturnându-şi capul pe spate. Chiar ma crezi prost? Te-am văzut cu el...cum dansaţi, cum vă sărutaţi! Şi mie mi-ai refuzat toate acestea, mi-ai spus ca nu eşti pregătită, ca ai nevoie de timp. Ţi-am acordat destul timp...
Aura se trase cât mai departe de el, până ce se lipi de portieră, simţind răceala geamului pe spate, prin materialul subţire al rochiei. Respira sacadat, iar privirea lui fixă o îngrozea.
Doamne, cum se putuse ajunge până aici?
- A sosit momentul să fiu răsplătit, scumpa mea! Rosti el sarcastic, dându-i părul la o parte, pentru a o putea săruta pe gât.
O bufnitură puternică, urmată de sunetul cioburilor îi făcu pe amândoi să tresară. Aura ţipă. Afară, în ploaia torenţială, o siluetă înaltă învârtea ameninţător în mână ceea ce părea a fi o bâtă.
- Ce dracu... Mi-a spart farul, nemernicul!
Bogdan bâjbâi după chei şi aprinse luminile de poziţii. În lumina difuză, Aura îi putu recunoscu pe Damian. Apa şiroia pe chipul şi hainele lui, dar privirea îi era şi mai rece.
- Îţi recomand să cobori imediat, altfel parbrizul este cel care urmează – îl înştiinţă Damian, ţintind ameninţător cu bâta. Bogdan se supuse râzând fals şi coborî cu mâinile ridicate pe jumătate, încercând să îl liniştească pe acest nebun care părea hotărât să îi distrugă maşina părinţilor. Costa o avere şi cu siguranţă tatăl său îl va face să plătească cu vârf şi îndesat. Doar era recunoscut pentru asprimea sa, atât în afaceri, cât şi în cercuri mai restrânse.
- Hei, amice, sunt sigur că putem discuta… Damian se repezi spre el şi îl imobiliză, strivindu-I faţa de suprafaţa umedă a capotei. Îi suci mâinile la spate, făcându-l să geamă de durere.
- Nu sunt amicul tău! Îi şuieră el cu maxilarele încleştate, asigurându-se că nu se poate sustrage încătuşării. Aura coborî şi ea în ploaia îngrozitor de rece, privind stupefiată scena. Damian îi făcu semn să urce în maşina lui. Era parcată la vreo 20 metrii distanţă, cu toate luminile stinse. Tânăra se adăposti pe locul din dreapta. Apa ce îi şiroia din păr se amesteca cu lacrimile. Tremura îngrozitor, atât de frig, cât şi de teamă. Însă nu mai era teamă pentru propria viaţă, ci pentru a lui Damian, rămas cu Bogdan, de la care Aura se aştepta la ce e mai rău. Venise după ea! O salvase! Gândul la ce s-ar fi putut întâmpla dacă nu apărea Damian o făcea să plângă şi mai tare.
Cu un pumn puternic aplicat sub bărbie, Damian îl trânti pe Bogdan în mijlocul străzii. Aura ţipă îngrozită, acoperindu-şi faţa cu palmele, dar Bogdan nu ripostă, ci rămase întins pe jos. Damian continuă să îl ameninţe cu bâta, dar fără a-l atinge. Părea că îi spune ceva, şi Aura ar fi vrut audă ce anume, dar ploaia şi distanţa nu îi permiteau. Într-un final, Damian se urcă în maşină. Speriată şi ruşinată, Aura plângea în tăcere, ghemuită în scaun.
- Eşti bine? O întrebă el punându-şi bâta sub scaun şi cercetându-i faţa.
- Da, răspunse ea printre sughiţuri şi îşi plecă privirea.
Niciunul nu mai spuse nimic. Damian întoarse maşina şi porniră spre casa fetei, privindu-l pe Bogdan în oglinda retrovizoare cum îşi inspecta farul spart. Îi scăpă o înjurătură printre dinţi, dar continuă să se îndepărteze.
*
Stăteau de mai bine de 15 minute în tăcere, în maşina parcată în faţa casei Aurei. Niciunul dintre ei nu ştia ce ar putea spune – cuvintele păreau nepotrivite. Tânăra continua să plângă, iar din cauza frigului sughiţa în răstimpuri.
Damian o privea cu inima încleştată. Cu părul ciufulit şi ţinuta dezordonată, părea neajutorată şi rănită, iar ochii ei iritaţi de atât plâns îi provocau o durere aproape fizică. Se simţea vinovat pentru tot. Trebuia să nu o fi lăsat să plece de lângă el. Iar daca nu ar fi urmărit-o după ce a părăsit sala balului, Dumnezeule... nici nu voia să îşi imagineze!
- Ani... îi pronunţă numele în şoaptă şi se apropie să o cuprindă în braţe, dar ea se retrase speriată, ca un animal sălbatic surprins de lumina orbitoare a unor faruri în noapte. Cât îl durea să o vadă aşa...
- Ani, iartă-mă...
- Nu, îngână ea.
- Ba da, te implor, iartă-mă, toate astea... e numai vina mea!
- Ba nu. Aura încercă să îşi şteargă lacrimile, impunându-şi să nu mai tremure. Vinovata sunt numai eu. Tu nu ştii... e numai vina mea că Bogdan...
- Bogdan? Marius ...
- Nu, Bogdan. Bogdan este Marius, iar Marius nu există. Aura trase puternic aer în piept. Ei însăşi îi venea greu să fie coerentă. Te iubeam, Damian. Te iubeam mai presus de orice şi oricine. Şi tu... ce ai făcut cu dragostea mea, cu tot ceea ce însemnai pentru mine? Chiar nu am contat deloc pentru tine? Chiar era imposibil să mă poţi iubi? Să mă respecţi, măcar... nu meritam să fiu o „distracţie de o vară” până când ţi se reîntorcea acasă iubita. Nu meritam...
Damian îi cuprinse faţa în palmele sale, mângâindu-i chipul, ştergându-i lacrimile sărate.
Damian îi cuprinse faţa în palmele sale, mângâindu-i chipul, ştergându-i lacrimile sărate.
- Ani, iubito, crede-mă... lucrurile nu au fost aşa. Îţi jur! Am tot încercat să îţi explic.
Aura îi cuprinse mâinile în mâinile ei mici, îndepărtându-le de pe chipul ei, dar continuă să i le ţină, frămându-le uşor. Nu erau duşmani. Dar nici iubiţi. Sosise clipa adevărului, iar sufletul ei tânjea după descătuşare.
Aura îi cuprinse mâinile în mâinile ei mici, îndepărtându-le de pe chipul ei, dar continuă să i le ţină, frămându-le uşor. Nu erau duşmani. Dar nici iubiţi. Sosise clipa adevărului, iar sufletul ei tânjea după descătuşare.
- Lasă-mă să termin. Am rupt orice legătură cu tine, crezând că aşa voi uita. Dar a început facultatea şi devenise inevitabil să te reîntâlnesc. Iar tu continuai să mă cauţi... singurul lucru la care mă puteam gîndi e că, undeva, acasă, te aşteaptă o fată care nu merită ceea ce îi facem noi. Eu nu aveam niciun drept să intervin în relaţia voastră, eu am fost încă de la început doar... „cealaltă”!
- Ba nu. Nu ai fost pentru nicio clipă. Lucrurile cu Simina...
- Simina o cheamă? Întrebă Aura zâmbind trist. „Rivala” ei tocmai căpătase o identitate. Drăguţ nume. Dar, te rog, nu mă întrerupe. Mi-e deja destul de greu. Nu vreau să mă repet şi sper ca într-o zi să mă poţi înţelege... să mă pot înţelege cum de am putut face aşa ceva şi cât era să mă coste de scump! M-am gândit că dacă mă vei vedea alături de altcineva, vei înceta să te mai joci cu mintea mea... şi a ei. Bogdan s-a înimerit să fie acel „cineva”, dar între mine şi el nu s-a petrecut nimic. Până astă seară, când... izbunci în plâns. Simpla amintire a atingerii lui, a zâmbetului lui perfid o înfiorau.
Damian o cuprinse strâns în braţe. Abia acum începea să înţeleagă să pună lucrurile cap la cap. Continuă să o strângă în braţe şi să o legene, până când, într-un târziu, ea se linişti. O sărută pe frunte şi îi aşeză capul pe umărului lui.
- Simina a fost prietena mea pentru aproape doi ani. Lucrurile au mers bine între noi, nu pot nega, dar din primăvara trecută începuserăm să ne certăm practic din orice. Nimic din ce făceam nu era pe placul ei, eu deja îmi construisem un zid împotriva crizelor ei zilnice, deci şi împotriva ei. În iunie, imediat după ce am terminat sesiunea, mi-a propus să plecăm amândoi la părinţii ei, în Egipt, să ne petrecem vacanţa acolo. Dar am refuzat-o. Am rugat-o să se ducă numai ea, iar timpul despărţirii să ne folosească ca răgaz de a reflecta şi hotărî dacă vom rămâne sau nu împreună. Apoi te-am cunoscut pe tine... atât de dulce, de inocentă, de... tu! M-am îndrăgostit nebuneşte şi fiecare minut petrecut cu tine îmi părea special, doar pentru faptul că îl petreceam alături de tine. Rămăsesem însă conştient că Simina urma să se întoarcă şi aveam de dat explicaţii, atât în faţa ta, cât şi a ei. Din fericire, ea simplificase cu mult lucrurile. Cunoscuse pe cineva acolo, un tânăr dintr-o familie alături de care lucrau părinţii ei. Aşadar, venise în ţară pentru restul bagajelor şi pentru a încheia situaţia cu facultatea, transferându-se la studii postliceale în Cairo. Am ajutat-o şi în nici trei săptămâni o conduceam la aeroport. Am rugat-o să aibă grijă de ea, ea m-a rugat să lupt pentru tine.
- Îi povestisei despre mine?întrebă Aura cu ochii măriţi de surpriză.
- Da. Deşi eram despărţiţi deja. Îţi aminteşti acea zi, în parc? Am încercat să îţi explic totul, dar ai fugit...
- Am fugit... repetă ea în şoaptă, rememorând acea zi. Am crezut că...
- Sttt! O linişti el, strângând-o la piept. Nici nu îţi poţi imagina de câte ori am visat să te strând iar în braţe!
- Sper că măcar pe jumătate de câte ori am visat eu să fiu în braţele tale, şopti Aura şi Damian o sărută iarăşi pe frunte.
*
Decembrie se anunţa a fi cu adevărat luna surprizelor şi cadourilor pentru Aura. Evenimentele ce aveau să schimbe vieţile apropiaţilor săi, urmau să aibă efecte şi asupra ei. Dar atât timp cât Damian îi era alături, orice obstacol înlăturat, devenea o treaptă spre maturizare.
Trecuse o săptămână de la acea nefericită întâmplare, despre care se încerca a se vorbi cât mai puţin. Bianca îşi dorea din tot sufletul să se întânlească cu Bogdan pentru a-i aplica singură o corecţie în timp ce Cătălina vedea acum în Damian un adevărat erou. Faptul că intuiţia nu o înşelase şi că pe cei doi îi lega o dragoste sinceră o bucura enorm, ca şi când ea însăşi ar fi fost protagonista acestei poveşti.
Trecuse o săptămână de la acea nefericită întâmplare, despre care se încerca a se vorbi cât mai puţin. Bianca îşi dorea din tot sufletul să se întânlească cu Bogdan pentru a-i aplica singură o corecţie în timp ce Cătălina vedea acum în Damian un adevărat erou. Faptul că intuiţia nu o înşelase şi că pe cei doi îi lega o dragoste sinceră o bucura enorm, ca şi când ea însăşi ar fi fost protagonista acestei poveşti.
- Dar Răzvan unde este? Întrebă Victor, ridicându-şi pentru câteva clipe ochii din foile pe care le completa cu o viteză ameţitoare. Era ultimul an la psihologie, iar pregătirile pentru lucrarea de licenţă începuseră deja. Surprinzător, Bianca se dovedea interesată de cercetările lui, punându-i o groază de întrebări şi ajutându-l conştiincioasă cu materialele.
Cătălina se foi uşor pe scaun, răspunzând cu jumătate de glas:
Cătălina se foi uşor pe scaun, răspunzând cu jumătate de glas:
- E plecat pentru două săptămâni...în cantonament. Probabil gândul că prietenul ei va găsi cât timp este plecat, pe altcineva, o măcina.
- Nu îţi face griji, o linişti Aura prinzând-o amical de mână. Nicăieri nu va întâlni un zâmbet mai fermecător ca al tău. Cătălina zâmbi larg, ca pentru a întări spusele prietenei ei.
- Dar tu? Când ai de gând să te împaci cu Damian? Şi ce este, de fapt, între voi? o intervievă el, clipind complice.
Involuntar, Aura îşi întoarse privirea în direcţia magazinului, acolo unde Damian comanda pentru ei toţi. Parcă simţindu-se privit, acesta se întoarse brusc. Surprinzându-i privirea, îi zâmbi. Aura zâmbi şi ea, simţind o căldură moleşitoare deja binecunoscută cuprinzându-i întreg corpul.
- Bună, tuturor!salută o fată, oprindu-se la masa lor animată, în interiorul cafenelei din campusul universitar.
- Bună, Maria! O salută şi Aura entuziasmatp, invitând-o să li se alăture.
- Mulţumesc, poate data viitoare. Aura, te rog, poţi veni o clipă cu mine?
- Da, bineînţeles, aprobă aceasta integrată urmărind-o afară din încăpere.
- Cine este? intrebă Bianca puţin suspicioasă, privind prin peretele de sticlă cele două fete discutând lângă o alee mai puţin populată de studenţi.
- Aaaa... stai numai să îţi spun. Este o ciudată! Îşi începu Cătălina pledoaria şi se lansă într-o lungă expunere despre stilul vestimentar al necunoscutei.
Eşti bine?întrebă Aura îngrijorată, privind chipul parcă prea palid, ochii parcă prea încercănaţi ai fetei.
- Mda... nu. Oftă adânc. Nu sunt deloc bine. Iartă-mă că intervin aşa, dar mă aflu într-o situaţie disperată şi nu am practic cu cine vorbi. Ştiu că nu am niciun drept să îţi cer ajutorul şi să te implic în aşa ceva şi îţi jur că am încercat să mă descurc de una singură, dar nu pot... nu mai pot! Bărbia începu să îi tremure şi se vedea că făcea eforturi mari să nu izbucnească în plâns.
- Linişteşte-te! Totul va fi bine... sper! Spune-mi ce ţi s-a întâmplat şi vom căuta împreună o soluţie, încercă ea să o linişteascp, dar – de fapt – Aura abia îşi putea ascunde propria nelinişte.
- Nu aici. Ne putem întâlni după cursuri?
- Da, bineînţeles. Îţi dau adresa mea şi te aştept după amiază. Ai grijă de tine, da?
Maria înclină din cap, încercând să schiţeze un zâmbet, dar uneori zâmbetul unui om supărat este mai trist decât plânsul acestuia...
Maria înclină din cap, încercând să schiţeze un zâmbet, dar uneori zâmbetul unui om supărat este mai trist decât plânsul acestuia...
*
Mama Aurei bătu uşor în uşa camerei fetei sale, remarcând cum discuţia se întrerupse brusc în urma gestului ei.
- V-am adus ciocolată caldă şi biscuiţi, m-am gândit că poate faceţi o pauză mică din a pune ţara la cale, glumi ea în timp ce aseză tava pe birou, dar ochii săi cercetau în secret chipul tinerei necunoscute. Era îmbrăcată simplu, un pluovăr gros şi o pereche de jeanşi, părul de lungime medie, brunet, îl avea prins neglijent la spate, nu era machiată şi nici măcar cercei nu purta. Ciudat, pentru o tânără de vârsta lor, să fie aşa neglijentă la aspectul fizic. Dar cel mai mult îi atrase atenţia ochii ei, negri şi mari, temători şi plânşi. Deşi fata încerca să mascheze acest lucru, zâmbind timid, nu putea fi înşelată. Plânsese mult, probabil nici nu dormise, cearcănele accentuate întunecându-i şi mai mult privirea. Părăsi camera continuând să glumească, însă sufletul ei de mamă o avertiză că ceva nu este în regulă cu prietena fiicei sale. Ar fi dorit să ajute, dar hotărî să aştepte ca Aura să îi ceară asta. Avea încredere în judecata ei.
Aura asculta în tăcere confesiunea prietenei sale, deşi nu înţelegea întotdeauna ceea ce i se spunea, din cauza şoaptelor şi a plânsului înnecat al acesteia. Părea să îi fie teamă să pronunţe cu voce tare unele cuvinte, ca şi când rezonanţa lor i-ar fi provocat durere, ca şi cum s-ar fi temut să fie auzită, pentru a nu fi iar pedepsită. Avea nevoie să fie ascultată, iar Aura o ascultă. Avea nevoie să plângă pe umărul cuiva, iar Aura i-l oferi pe al său. Mărturisirea fetei o bulversa, îi părea ceva desprins dintr-ul film, apoi dintr-un coşmar. Îi era greu să asimileze tot ce asculta. Era surprinsă? Puţin spus. Indignată? Da. Să o judece? Nu, nu avea niciun drept. Tot ce putea face era să îi ofere sprijinul său necondiţionat. Nu era de acord cu ceea ce îi cerea, nu concepea aşa ceva... însă aici nu era vorba de viaţa ei, despre ce decizie ar fi luat ea. Nu era lupta ei. Ci a Mariei. Aura o mângăie pe păr, legănând-o uşor. O strângea în braţe ca pe un copil. Un copil al nimănui, deznăjduit şi speriat de ceea ce îl aşteaptă.
*
Maria ieşi din cabinetul medicului cu un plic mare în mână. Era palidă, dar zâmbea.
- E totul în regulă?
Tânăra încuviinţă cu o mişcare uşoară a capului.
- Hai să mergem!
Aura îşi luă geanta de pe băncuţa uzată de câţi pacienţi îşi aşteptaseră în timp rândul până să intre în încăperea din care Maria tocmai ieşise. Părăsiră curtea spitalului în tăcere.
- Hai să intrăm în parc. Avem timp?
- Da, bineînţeles! Dar trebuie să îmi spui odată ce ţi-a spus medicul.
Se aşezară pe o bancă mai retrasă, faţă în faţă, pregătite parcă să împărtăşească o mare taină. Aura încerca să desluşească emoţiile de pe chipul prieteni sale: teamă, îngrijorare pentru ce va fi, dar mai ales o bucurie cu greu reprimată. Ochii îi străluceau sincer, făcând-o să pară cu adevarat frumoasă.
Se aşezară pe o bancă mai retrasă, faţă în faţă, pregătite parcă să împărtăşească o mare taină. Aura încerca să desluşească emoţiile de pe chipul prieteni sale: teamă, îngrijorare pentru ce va fi, dar mai ales o bucurie cu greu reprimată. Ochii îi străluceau sincer, făcând-o să pară cu adevarat frumoasă.
- Aura, e acolo. Bebeluşul meu, l-am văzut. E mic, ştiu, ai să râzi poate că la 6săptămâni nu se pot observa multe, dar e acolo. Şi e al meu. Trăieşte, se hrăneşte, respiră. Respiră prin mine. E atât de frumos, cel mai frumos şi drăgălaş bebeluş.
- Atunci... păstrează-l! Lasă-l să vină pe lume, e dreptul lui să trăiască!
Bucuria Mariei i se şterse într-o clipită de pe chip, devenind palidă, ca şi cum albul zăpezii îngheţate de decembrie i s-ar fi aşternut peste trăsături, peste suflet, făcând-o să se cutremure:
Bucuria Mariei i se şterse într-o clipită de pe chip, devenind palidă, ca şi cum albul zăpezii îngheţate de decembrie i s-ar fi aşternut peste trăsături, peste suflet, făcând-o să se cutremure:
- Nu. Aşa ceva nu este posibil. Tu nu şti... dacă ar afla părinţii mei! Dacă el ar afla că l-am păstrat, nu... ar fi îngrozitor!
- Însă mă ai pe mine. Mama sigur ne va ajuta! Mai sunt şi Damian, Bianca şi Cătălina...
- Nu vreau să ştie nimeni! Maria privea în depărtare, absent. Poate că întreaga ei fiinţă şi-ar fi dorit să fie departe, cât mai departe de o astfel de decizie. Nu ar înţelege...
- Dar nu contează cine ce înţelege, aici este vorba doar de tine şi de micuţul tău! Dă-i şansa să te strige „mama”!
Maria îşi frământa mâinile, continuând să priească absent. Bărbia îi tremura, în ea se dădea o luptă crâncenă între ceea ce sufletul ei îi striga să facă şi ceea ce mintea îi ordona.
- Nu încerca să mă convingi, crede-mă că sufăr enorm, însă lupta asta mi-e pierdută din start. Nu pot păstra acest copil, deşi îmi voi rupe sufletul rupându-l din mine. Am făcut deja programarea pentru vinerea aceasta ca să-mi facă... intervenţia, completă ea evitând cuvântul „avort”. Doamne, e atât de nedrept! Atât de crud să mă pedepseşti aşa!
Ca să o împiedice să izbucnească în lacrimi, Aura interveni:
Ca să o împiedice să izbucnească în lacrimi, Aura interveni:
- Hai să mergem. Încep cursurile.
La ieşirea din parc, Cătălina li se alătură, prinzându-se de braţul Aurei.
- Bună mei! Ce faceţi?
- Bună! Nimic special. Maria îmi povestea impresiile ei despre ultima carte citită.
- Ah, da, chiar că nimic... interesant. Nu bârfiţi şi voi, nu e nimic nou? Ce ai mai făcut cu Damian?
Aura pufni în râs şi trase aer puternic în piept, teatral, ca şi cum i-ar fi fost necesar pentru „lunga” expunere pe care urma să i-o facă prietenei sale. Maria îi mulţumi din priviri că îi păstra secretul în siguranţă, aşa cum o rugase. În curând sarcina ei avea să fie întreruptă, aşa că era mai bine dacă lumea ştia cât ma puţin despre asta. Doar conştiinţa şi sufletul ei aveau să poarte crucea unui păcat capital.
Aura pufni în râs şi trase aer puternic în piept, teatral, ca şi cum i-ar fi fost necesar pentru „lunga” expunere pe care urma să i-o facă prietenei sale. Maria îi mulţumi din priviri că îi păstra secretul în siguranţă, aşa cum o rugase. În curând sarcina ei avea să fie întreruptă, aşa că era mai bine dacă lumea ştia cât ma puţin despre asta. Doar conştiinţa şi sufletul ei aveau să poarte crucea unui păcat capital.
*
Aurea privea pe furiş profilul lui Damian. Îi simţea mâna caldă peste mâna sa, umerii lor se atingeau în răstimpuri. Cât îşi dorea să-i poată spune despre situaţia Mariei, să discute cu el, să o sfătuiască cum să procedeze în continuare. Simţindu-se privit, acesta se întoarse zâmbind, întrebând-o în şoaptă:
- Ce este?
- Nimic, şopti şi ea, scuturându-şi uşor capul, ca pentru a-şi alunga gândurile, apoi şi-l rezemă de umărul lui, prefăcându-se că urmăreşte filmul ce rula pe ecranul uriaş. Damian îi sărută mâna, îi mângâie părul şi o cuprinse în braţe.
Aura oftă. Cât de fericită ar fi trebuit să se simtă în aceste clipe şi, totuşi, cât de departe era de acest sentiment. Cum de ajunsese Maria în această situaţie? Cine era tatăl micuţului ei? Nu îi dezvăluise identitatea lui, dar îi dăduse de înţeles că era o persoană influentă în oraş. Să însemne asta că este şi mai în vârstă? Um zumzet de râsete izbucni în sală. Damian râdea şi el, iar Aura zâmbi încurcată, nedorind să dea de gol faptul că habar nu avea evoluţia filmului. Privea ecranul, însă ochii ei percepeau alte imagini, frânturi de amintiri şi discuţii purtate cu Maria. Maria... oare va mai avea şansa să trăiască astfel de momente, ca ţinutul în braţe într-o sală de cinema întunecată de către un tânăr îndrăgostit? Îşi va mai putea deschide sufletul în faţa cuiva după ce îşi va pierde pruncul? Of, dar Maria nu dorea să renunţe la copil. Îi citeşte asta în priviri, în zâmbetul ce i se aşterne pe chip atunci când îi vorbeşte de micuţul ei. Şi e mai puternică decât crede. Doar că îi este prea frică să vadă asta. Nu ar fi fost nici prima nici ultima mamă care îşi creşte singurul copilul. Şi va primi ajutor. Dar cum să o convingă să renunţe la avort? Şi totul se întâmplă aşa repede... Dar oare avea ea dreptul să influenţeze astfel de lucruri? Maria se temea nu numai de reacţia lui, ci şi de cea a părinţilor. Aura înţelesese că erau mai în vârstă, prietena ei fiind cea mai mică dintre fraţi. Oameni rigizi, de modă veche, conservatori. N-ar fi acceptat ideea ca fiica lor să păteze imaginea familiei cu un „copil din flori”.
După film, în timp ce se îndreptau spre parcare, Damian încercă să o liniştească.
- Va fi bine.
- Ce anume? Încercă Aura să disimuleze că nu ştie despre ce poate fi vorba, însă Damian îi citi cel mai probabil neliniştea din suflet. Privindu-i ochii, ştiu că nu avea de ce să mai nege că ceva o frământă. De unde şti?
- Pentru că te cunosc. Şi am încredere în tine.
- Poate... dar mă tem că de această dată nu va fi suficient doar atât.
- Poate că va fi. Ai credinţă.
- Credinţă? Repetă Aura ca pentru sine, în mintea ei ivindu-se o idee. Poate că, totuşi, nu era totul pierdut. Deşi Maria avea programarea făcută pentru a doua zi, merita să încerce. Mulţumesc! Zâmbii ea cu faţa luminată şi se ridică pe vârfuri să îl sărute.
*
Dar a doua zi speranţele Aurei aveau să se năruiască una câte una. Degeaba plănuise ea ca, trecând aparent întâmplător prin faţa unei biserici în drumul lor spre clinică, să îi propună Mariei să intre să se roage, să vorbească cu un preot.
- Să mă rog? Veni întrebarea goală a Mariei, privind turla semeaţă a bisericii. Cu ce drept să mă mai rog eu Lui când am ajuns creştină doar cu numele? Când sunt pe punctul de a-mi condamna copilul, propriul meu suflet, la o existenţă în întuneric, unde lumina Sa nu va ajunge. Să mă rog pentru iertare?Nu o merit. Aş vrea să pot muri eu azi, în schimbul vieţii lui.
Aura îşi îmbrăţişă prietena, era singurul răspuns pe care i-l putea da. Cum ar putea să îi spună să nu renunţe la copil, când în ultimele săptămâni numai asta o rugase, o implorase. Ce argumente să mai invoce? Privi tristă înspre uşile imense sculptate în lemn, rămase închise. Răspunsul ei putea să fie în spatele lor, dar Maria refuzase apropierea de sfântul lăcaş.
În dreptul unei patiserii Maria întoarse capul, înghiţind cu greu.
Aura îşi îmbrăţişă prietena, era singurul răspuns pe care i-l putea da. Cum ar putea să îi spună să nu renunţe la copil, când în ultimele săptămâni numai asta o rugase, o implorase. Ce argumente să mai invoce? Privi tristă înspre uşile imense sculptate în lemn, rămase închise. Răspunsul ei putea să fie în spatele lor, dar Maria refuzase apropierea de sfântul lăcaş.
În dreptul unei patiserii Maria întoarse capul, înghiţind cu greu.
- S-a întâmplat ceva? Întrebă prietena sa alarmată.
- Nu, a trecut. Greţurile de dimineaţă. Şi totuşi îmi e foame, poftesc să mănânc ceva gustos. Era un semn că micuţul ei trăia. Maria simţea asta şi se gândea îngrozită că în mai puţin de câteva ore avea să piardă toate aceste senzaţii, avea să îşi omoare pruncul! Sufletul i se strânse ca într-o încleştare dureroasă. Se trezise amorţită şi sfârşită în dimineaţa aceea, iar cu cât se apropiau de clinică, cu atât îi era mai rău, durerea devenind aproape fizică.
Ajunseră acolo cu hainele decorate cu fulgi mari de nea, de la zăpada ce pusese stăpânire pe oraş încă din timpul nopţii trecute. Pe Aura aproape că o îngrozea contrastul dintre albul pur al zăpezii şi încăperea în care tocmai pătrunsese. Pretutindeni duhnea un miros înnecăcios, de moarte. Maria îşi lăsă haina într-un cuier improvizat, se duse să se schimbe şi apoi reveni în sala de aşteptare. Era încă devreme, abia 9.20. Programul cabinetului începea abia la ora 10, iar înaintea Mariei mai era o tânără programată.
Înteriorul clinicii era rece, deprimant, aproape impersonal. Pereţii albi, gresia albă şi tensiunea din atmosferă dădeau impresia camerei unui nebun, legat împotriva voinţei sale în cămaşa de forţă, mult prea potrivnică forţelor lui mici. În stânga, lângă uşa pe care intraseră, un cuier scund, simplu. În dreapta, aproape de uşa ce dădea în „camera morţii”, o măsuţă scurtă, din sticlă, servea drept adăpost unui telefon şi câtorva reviste. Aura se întrebă cine ar fi putut citi în astfel de momente. Iar de la stânga la dreapta erau înşirate mici băncuţe cu scaune în material negru, ce contrastau puternic cu albul încăperii.
Maria îşi rezemă capul de perete, părând că priveşte tavanul. De fapt, ochii ei erau închişi pentru că ea îşi privea în suflet. La un moment dat, expresia feţei ei o făcu pe Aura să întrebe:
- La ce te gândeşti?
- Nu o să îţi vină să crezi, răspunse el zâmbind trist unei năluci imaginare. La el ...
*
- El ştie că eşti aici?
- El m-a obligat să fac asta! Sunt pe punctul de a comite o crimă pentru a salva reputaţia lui. Şi sunt scârbită de mine că am lăsat lucrurile să ajungă aici. Dar în prostia şi naivitatea mea, am crezut... nu ştiu ce a fost în mintea mea, dar chiar am crezut că... mă iubeşte...
- Tu l-ai iubit, Maria? Îl mai iubeşti?
- L-am iubit, da. Cu toată fiinţa mea. Dar ziua în care i-am mărturisit că am rămas însărcinată a fost un coşmar. Se schimbase total, parcă înebunise. Mi-a reproşat că am făcut-o intenţionat, că sunt o arivistă şi o prefăcută. Nu asculta nimic din ce încercam să îi explic. În următoarea zi, mi-a cerut să ne vedem. Am sperat că reacţionase aşa din cauza şocului, îi căutam scuze pentru purtarea lui, neacceptând să văd cum era el de fapt. Un monstru. În ochii ei, Aura citi ură şi înverşunare. Nici pe departe dragostea ce se părea că îi legase până nu de mult. Mi-a întins un plic şi mi-a spus să scap de „problemă” cât mai curând, iar apoi – poate – ne vom mai vedea. Bineînţeles, pusese în plic destui bani ca să plătesc avortul şi, după cum mi-a specificat, să-mi cumpăr câte ceva încât să uit de acest neplăcut episod. A vrut să mă cumpere... am înţeles atunci, prea târziu însă, cu cine am de-a face şi cât de crud putea fi acel om. Maria se cutremură, ca şi cum i-ar fi fost frig.
- Maria, dar ţie ţi-e teamă de el! Îşi dădu Aura seama îngrozindu-se.
- Mi-e teamă de ce mi-ar putea face dacă nu mă supun. Mi-e şi mai teamă de ce i-ar putea face copilului meu, dacă l-as păstra.
- Dar nu vă poate face nimic, există legi care nu i-ar permite...
- Tu nu şti ...o întrerupse Maria, adâncindu-şi din nou privirea în albul tavanului. Cunoşti clădirea impunătoare din stânga teatrului? „Ioan & Sons Consulting”?
- Da, bineînţeles. E o firmă de avocatură. Domnul Ioan este fondatorul, am înţeles că urmează să se pensioneze în curând, iar „sons” îi reprezintă pe cei doi fii de-ai săi. Ce-i cu asta?
- Silviu şi Ştefan. Îi cunoşti?
- Doar după reputaţie. Sunt foarte apreciaţi atât în judeţ, cât şi în capitală. Dar ce legătură are?
- Anul trecut în iulie, bunica mea a murit. Am fost foarte apropiate, practic ea m-a crescut până la vârsta de şapte ani. Îmi este atât de dor de ea, cât îi simt lipsa sfaturilor sale în aceste momente. Îşi şterse pe furiş lacrimile ce se încăpăţânau să izbuncnească şi se forţă să continue. Ultima ei dorinţă a fost ca apartamentul, cu bunurile din el, să-mi rămână mie. Adică bijuteriile ei şi câteva tablouri vechi. Bineînţeles, fraţii mamei au contestat testamentul, deşi buni le lăsase în parte bani şi terenuri. Am vrut să renunţ, să evit certuri şi rupturi de relaţii în familia noastră, şi aşa destul de reci. Mie îmi lipsea ea, iar un apartament nu avea cum să îi umple golul lăsat. Dar părinţii m-au îndemnat să lupt, iar apoi începusem să cred cu tărie că dacă asta a fost ultima ei dorinţă, trebuie să i-o respect. Nu aveam cum să ştiu, însă, că această decizie avea să marcheze începutul nenorocirii mele....
*
- Nu înţeleg...
- ... Ştefan Istrate este un bărbat respectat în acest oraş, continuă Maria firul amintirilor, ignorând întreruperea prietenei sale. Tatăl său, fondatorul celui mai mare şi de succes cabinet de avocatură din această parte a ţării, a devenit asemeni unei embleme, imaginea acestui oraş. Fratele său, Silviu, este avocat şi profesor universitar în drept juridic. Iar Ştefan – se oprii ea venindu-i greu să-i pronunţe numele – Ştefan este membru al Baroului Bucureşti şi administratorul propriei afaceri de imobiliare. Are 42 de ani, e căsătorit de 12, are un băiat de 10 ani şi... Maria nu mai putu continua. Lacrimi amare i se prelingeau pe obraji, înnecând-o. Plângea în tăcere, cu capul plecat. Într-un târziu, Aura înţelese:
- Ştefan Istrate este tatăl copilului tău, nu e aşa? Doamne, Maria!
- Nu mă judeca, te implor. Nu şi tu, ar fi prea mult!
Aura îşi îmbrăţişă strâns prietena, legănând-o uşor. Nu o putea judeca, nu avea niciun drept. Nu putea înţelege cum lăsase Maria lucrurile să degenereze în aşa ceva, însă aflase că uneori dragostea putea fi înşelătoare. Oarbă. Ucigaşă? Căci pruncul Mariei, deşi zlămisit din iubire, avea să fie ucis de normele rigide ale unei societăţi care i-ar fi decis destinul din prima clipă a existenţei sale: un bastard marginalizat, născut în păcat, condamnat să plătească păcatele morale ale părinţilor lui.
*
Uşa deschisă brusc îi întrerupse pentru moment gândurile. Înăuntru intră o fată ce părea să nu aibă mai mult de 18 ani, de mâna unui tip mai scund ca ea, dubios. Îmbrăcat într-un trening considerabil prea larg pentru el, acesta le privea insistent pe cele două, trăgând alene dintr-o ţigară. O asistentă bătrână, cu trupul uscăţiv, îşi făcu şi ea apariţia din dosul unei uşi şi, tranversând grăbită holul, atenţionă:
- Tinere, stinge imediat ţigara! Suntem într-o clinică, pentru numele lui Dumnezeu! Şi tu, domnişoară, schimbă-te. Domnul doctor te va primi în câteva minute. Aceasta chicoti şi sărutându-şi iubitul ostentativ, se supuse indicaţiilor.
Aura nu o putea înţelege. Cum putea fi atât de senină într-un astfel de moment? Părea inconştientă de ceea ce urma să facă în doar câteva minute... să ucidă! Fata se întoarse pe hol zâmbind şi se aseză pe scaunul din faţa Aurei.
-Nu îţi e teamă? O întrebă aceasta neputându-se stăpâni.
-Mie? Oh, nu... iubi mi-a explicat că nu e aşa greu precum pare, nu voi simţi mai nimic, îmi vor face dintr-aia... cum îi zice... anextezie... mărturisi ea complice.
Ignorandu-i greseala, Aura continua:
-Ştiu, dar totuşi... există riscuri....
-Iubi a zis că totul va fi bine, o întrerupse fata ofensată brusc de insistenţele ei şi, ca o dovadă, se încolăci de braţul acestuia. Aura renunţă la a mai adăuga ceva, deşi era revoltată şi sigură ca acest „iubi” pitic, îmbrăcat în stilul străzii, cu hainele-i prea mari şi privirea plictisită, nu ştia în definitiv nimic. Privi descumpănită în jur, la pereţii muţi. Câte poveşti triste ar putea spune ei. Câtă durere au simţit din partea celor neajunse mame. Disperare. Teamă. Căinţă. Sau poate nepăsare. Inconştienţă. Eliberare...? Îşi întoarse privirea spre Maria, dar aceasta avea ochii aţintiţi spre fereastră, la fulgii mari de nea.
Cu fulgi mari şi deşi ningea şi în acea seară de Moş Neculae. Tocmai avusese înfăţişare la procesul intentat de una dintre surorile mamei şi soţul acesteia, care atacau testamentul bunicii. Era obosită. Nu îi plăceau certurile iscate în familie parcă tocmai din cauza ei. Mersese singură la tribunal, părinţii ei considerând-o destul de mare pentru a se descurca de una singură în această luptă. Ieşi din sala de judecată cu paşi grăbiţi, nerăbdătoare să plece din acel loc.
-Maria, aşteaptă!
Întoarse capul surprinsă:
-Mergi spre casă?
-Ahm, da... Da, bineînţeles. Vă pot ajuta cu ceva?
-Vine cineva să te ia? Tatăl tău sau poate... vreun iubit?
-Nu, nimeni, răspunse ea scurt.Voi merge pe jos până acasă. Îi plăcea să meargă singură, să îşi piardă gândurile pe străzi, să vadă luminile colorate ale oraşului. O linişteau.
-Cum?Nici nu se discută. Te voi conduce până acasă. Străzile nu sunt un loc sigur pentru o domnişoară ca tine, mai ales după lăsarea întunericului.
-Dar...
-Obiecţia se respinge! Zâmbii acesta larg şi Maria îi privi dezarmată cele două gropiţe ce luau naştere în obrajii lui atunci când zâmbea. Ştia că trebuie să aibă în jur de 40 de ani, dar trebuia să recunoască că nu îşi arăta vârsta. Era un bărbat prezentabil. Purta întotdeauna costume de culoare închisă, de croială fină, ce-i evidenţia umerii laţi. Mereu proaspăt ras, tunsoarea impecabilă, părea că vine la tribunal direct de la frizer.
-Vrei să conduci?
-Eu? Verifică aceasta privind Range Roverul sport din parcare.
-Da, tu. Sunt obosit rău astăzi. A fost o zi lungă. Şi n-aş vrea să-ţi pun siguranţa în pericol din cauza oboselii mele, mai argumentă acesta făcându-i cu ochiul.
Maria simţii cum roşeşte sub privirea lui caldă. Uneori, în prezenţa lui, rămânea ca hipnotizată minute în şir. Chiar şi în sala de judecată, urmărindu-l ţinându-şi prelegerile, atât de convins şi stăpân pe situaţie, emana putere şi o forţă de care era în mod inexplicabil atrasă.
*
Maria privea absentă jocul ştergătoarelor şi lupta lor inutilă de a opri fulgii de nea în a se aşeza pe parbriz. De fapt, dincolo de ei, tânăra privea silueta bărbatului ce cumpăra flori. Probabil era încă un cadou în plus pentru soţia lui. Oftă dezamăgită, fapt ce o scoase din reverie. De ce o afecta acest lucru? Dar nu avu timp să-şi analizeze emoţiile, că Ştefan deschise portiera din spate pentru a aşeza florile pe banchetă. Apoi, frecându-şi palmele îngheţate, îşi reluă locul din dreapta ei.
- Şi ce ziceai de băieţii ăia?
- Care băieţi? Întrebă Maria, neluându-şi privirea de la drum.
- E, hai. Minţi lupul bătrân?trebuie să existe un băiat care să-ţi tulbure gândul, care sî fie explicaţia privirilor tale visătoare pe care adesea ţi le surprind.
Maria simţii cum obrajii îi luară foc şi, încleştându-şi degetele pe volan, încercă să pară convingătoare:
- Am preferat să mă concentrez asupra studiilor. Nu există nimeni la care să mă gândesc, Vi se pare … râsul lui îi întrerupse pleodaria.
- Maria, priveşte-mă.
-Drumul este acoperit de polei, trebuie să fiu atentă…
- Maria, priveşte-mă am zis, îşi repetă el rugămintea pe un ton schimbat, calm şi cald. Tânăra îl privi surprinsă. Nici nu băgase de seamă când în braţele lui apăru un buchet de frezii albe.
- Ce înseamnă asta?
- Opreşte maşina şi am să îţi explic.
Ea scutură energic capul în semn de refuz şi continuă să privească drumul. Nu putea să gândească. Nu voia să gândească! Câteva minute conduse în tăcere. Într-un final, respiraţia părea să-i revină la normal.
- Imi cer scuze pentru reacţia mea nesăbuită. Vă mulţumesc pentru gestul frumos de Moş Neculae… eu… eu nu mă aşteptam să primesc ceva, cu atât mai puţin din partea dumneavoastră. Probabil aţi cumpărat flori pentru toate femeile din familie, eu…
-Nu – fu răspunsul lui pe cât de scurt, pe atât de cuprinzător.
- Nu?
- Maria, opreşte maşina să putem discuta, îi vorbi el din nou cu acel ton cald, profund şi îşi aşeză mâna acoperind-o pe a ei, pe volan, simţindu-i tremurul abia stăpânit. În faţa acestui gest, orice obiecţie logică pe care Maria încerca să si-o construiască în minte era sortită pieirii asemenea fulgilor de nea căzuţi pe parbriz.
Viră stânga şi oprii maşina la un capăt de stradă, lăsând tăcerea şi semi întunericul să se aştearnă între ei. Îi fu necesare câteva momente lungi să-şi facă curaj să-l privească. Cand a vrut sa deschidă gura să îşi repete întrebarea, buzele i-au fost strivite cu un sărut. Şi apoi altul. Şi încă unul. Lacom. Grăbit să o posede, gura lui i se deschise peste a ei, îndemnând-o să facă acelaşi lucru. O cerceta pasional, gustând-o aproape violent. Când amândoi simţiră că rămân fără aer, încetinii freamătul nebun şi el îşi plimbă buzele peste ale ei, sărutându-i-le pe rând, coborând apoi spre obraji, pe bărbie, pe lungimea fină a gâtului ei, ajungând la linia decolteului. Realizând asta, Maria se trase de lângă el, aproape strigând:
- Nu! Şi îşi întoarse privirea pentru a-şi ascunde lacrimile…
*
Semnificaţia unui sărut stă pe buzele celui care îl poartă. Deşi raţiunea îi striga mut să se depărteze de el, Maria continua să accepte fiecare întâlnire pe care Ştefan i-o propunea. Procesul se terminase şi el de luni, iar apartamentul bunicii sale, intrat acum în posesia tinerei, fusese transformat în locul lor de întâlnire. Se îndrăgostise de acest bărbat deşi ştia că nu avea nici un drept să facă asta. În faţa tuturor îl trata cu „dumneavoastră” şi nu îndrăznea să ridice privirea, dar după ce uşa apartamentului se închidea în urma lor, i se arunca în braţe ca o ibovnică supusă, nerăbdătoare să-l alinte. Sărutul lui o arunca pe marginea prăpastiei dintre iad şi rai, era deopotrivă fericirea şi condamnarea ei. Numai gândul că părinţii ar putea afla că s-a încurcat cu un bărbat însurat o îngrozea. Şi mai era şi familia lui Ştefan… soţia lui… băieţelul lui…
Maria se smulse cu greu din gânduri într-o realitate şi mai dureroasă. Pe holul lung şi ţipător de alb rămăsese iar singure. Încercă să-i zâmbească Aurei, dar muşchii feţei refuzau parcă să reacţioneze. Aceasta îi rezemă capul de umărul ei şi o mângâie pe păr, ca pe un copil.
- Cumva, într-un final, totul va fi bine, vei vedea…
Vorbele prietenei sale păreau ca un ecou îndepărtat, un vis frumos irealizabil. Cum să mai fie vreodată bine ştiind că şi-a ucis copilul? Închise iar ochii, căutând printre amintiri un semn, un răspuns.
- Ce am făcut Doamneeeeee, ce am făcuuuut? Umplu dintr-o dată încăperea strigătele disperate ale fetei. Sprijinită de corpul uscăţiv al asistentei părea mai degrabă că se agaţă neputincioasă de aceasta pentru a nu se prăbuşi. Îşi făcu apariţia şi iubitul ei, care îi prinse mainile pentru a nu-l mai lovi. Desfigurată de groază, ea se zbătea şi îi reproşa moartea bebeluşului lor.
- Eşti un animal, te urăsc! E vina ta!!! Îi striga ea cu ochii în lacrimi. L-am simţit când l-au rupt din mine, cum i se scurgea viaţa din el! Bestie! Noi l-am ucis, te urăsc
- Condu-o în sala cu paturi şi aşteptaţi-mă acolo. Am să vin să îi administrez un calmant.
Dar tânăra nu se lăsa dusă cu uşurinţă, continua să strige şi să lovească pe cel pe care părea să-l adore la venire. Nu blestemele ei erau înfricoşătoare, ci privirea ei transfigurată, goală, care nu amintea deloc de adolescenta plină de viaţă şi naivă, care intrase în policlinică în urmă cu nici două ore.
Aparent liniştea se aşternea din nou. Era doar ceva exterior. Mintea Mariei lucra febril şi îşi auzea inima bătând parcă în urechi. Inima ei sau inima bebeluşului ei nenăscut? Şi ea îl ura pe Ştefan pentru că o împinsese să facă asta, pentru că o ameninţase că o va distruge dacă păstrează copilul. Dar oare ce putea fi mai crud decât să poarte toată viaţa crucea acestui păcat capital? Avea să fie un suflet mort într-un corp viu, hărţuită de crima comisă şi de bătăile inimii bebeluşului ei, ce aveau să-i răsune mereu în urechi.
- Aura, hai să mergem, şoptii ea.
Citea nedumerirea pe chipul prietenei sale şi înainte să îi formuleze întrebarea, continuă pe un ton mai ferm.
- Să plecăm de aici, acum!
- Eşti sigură? Verifică Aura cu un amestec de îndoială şi speranţă. Eşti sigură că asta îţi doreşti?
- Da! Îmi vreau copilul, orice ar urma!
Aura ar fi vrut să strige de bucurie, să ţopăie victorioasă în faţa acestor pereţi albi, prevestitori de moarte. Îşi îmbrăţişă strâns prietena şi se grăbi la cuier după haine.
- Hai să fugim până nu ne vede cineva! mai îndemnă ea pe un ton complice.
Se opriră apoi în acelaşi parc din drumul lor spre casă. Maria privea zâmbind cerul înalt. Mereu acelaşi, dar astăzi parcă mai frumos.
- Ai făcut ceea ce trebuia! O încurajă Aura, ridicându-şi la rândul ei privirea.
- Crezi?
- Sunt sigură! Iar de acum, nu te vei mai simţi nicicând singură!
